Prin voință, omul se raportează activ la lumea în care trăiește pentru promovarea unor scopuri elaborate anticipativ, succesul acestora fiind legat de claritatea obiectivelor, mobilizarea forțelor personale, perseverența în aplicarea deciziilor, susținerea și concordanța cu normele mediului socio-cultural, dar și de impactul asupra comunității din care individul face parte.
Efortul volitiv este o formă deosebită de trăire emoțională și relaționare a ființei umane cu semenii săi, limbajul având un rol important în conștientizarea, organizarea și comunicarea acțiunilor voluntare.
Prin educație și autoeducație, încredere în forțele proprii și voință pentru autodepășire, efort susținut și implicare creativă, omul se poate adapta permanent la spațiul socio-cultural în care trăiește sub semnul valorilor perene de bine, frumos, dreptate și adevăr.
Abordarea filosofică a voinței se află la granița dintre determinism și libertate în interpretarea manifestărilor umane. Spre deosebire de determinism, care subordonează traiectoria comportamentală unor cauze independente de voința individului, libertatea pune accentul pe posibilitatea manifestării acestuia în spațiul existențial potrivit dorințelor proprii.
Absolutizarea celor două interpretări a dus în primul caz la forța implacabilă a destinului în viața omului, respectiv la aşa-numita concepţie a liberului arbitru, potrivit căreia comportamentul uman este determinat exclusiv de voinţa proprie.
În termeni filosofici, libertatea este indisolubil legată de necesitate, deoarece exprimă raportul dialectic în care se află activitatea umană faţă de legile naturii şi cerinţele impuse de societate. Să nu se uite că posibilitatea omenirii de a transforma realitatea constă tocmai în utilizarea conştientă a legilor naturii şi a forţelor sociale în vederea atingerii unor scopuri mai mult sau mai puţin îndepărtate.
Libertatea, înţeleasă ca unitate între cunoaştere, valorizare şi acţiune, se manifestă specific în cadrul vieţii sociale. Dacă n-ar exista libertate, omul n-ar putea fi creator de istorie, ci pur şi simplu ar deveni un mecanism banal în angrenajul social.
Pe de altă parte, libertatea nu se confundă nici cu liberul arbitru, mai precis, cu o totală libertate a individului faţă de legile şi normele care reglementează convieţuirea cu semenii săi.
Astfel de interpretări de pe poziţii unilaterale au condus fie la fatalism, fie la interpretări voluntariste şi subiectiviste, în totală discordanţă cu cerinţele vieţii sociale.
Libertatea individului nu înseamnă lipsa totală a constrângerilor, fiind înscrisă în granițele comportamentului civilizat în care trebuie respectate drepturile și libertățile cetățenești.
Voința socială se manifestă ca formă conştientă şi intenţionantă de autoreglare în cazul grupurilor și comunităților, atunci când vectorii voințelor individuale converg în proporție de cel puțin 50 % spre un obiectiv comun. Existența voinței sociale asigură coeziunea, orientarea și conjugarea eforturilor individuale pentru desfășurarea activităților integrate din diverse structuri organizaționale, fiind un factor esențial pentru progresul social general.
Mecanismul psihologic al voinței sociale constă în conștientizarea la nivel individual a priorității unor interese generale și a unor obligații pe care fiecare trebuie să și le asume pentru prosperitatea societății. La rândul său, mediul socio-cultural în care trăiește individul îi influențează conștiința și implicit atitudinea față de propria existență și lumea în care trăiește.
Este meritul savantului român Dimitrie Gusti pentru aprofundarea rolului voinței sociale în dinamica culturii și civilizației. În concepția fondatorului Școlii Sociologice de la București, esența societății este voința socială, care este condiționată de patru categorii fundamentale – cosmică, biologică, psihică și istorică.
Democrația (în traducere „demokratia” = puterea poporului) este un regim politic în care cetățenii își exprimă voința în mod direct sau prin intermediul unor reprezentanți aleși să decidă în numele lor pentru o perioadă limitată de timp.
În antichitate, o formă a democrației directe a fost experimentată în orașul-stat Atena, prin care toți cetățenii discutau periodic problemele cetății în agora și luau împreună decizii.
Desigur, participarea tuturor membrilor societății în luarea deciziilor politice este imposibil de aplicat în condițiile actuale, democrația modernă fiind de tip reprezentativ și are la bază trei modele istorice din sec. XVII-XVIII (englez, american și francez), conducerea politică fiind asigurată prin reprezentanți aleși de cetățeni pentru a le apăra interesele.
În prezent, o formă de democrație directă este referendumul (plebiscitul) – proces de consultare prealabilă a cetățenilor asupra unui proiect de lege sau asupra unei situații de importanță, pe buletinele de vot existând doar opțiunile Da sau Nu.
Autoritatea înseamnă puterea legitimă a cuiva de a-și impune propria voință celorlalți, fiind prezentă în relațiile dintre oameni atât în viața privată, cât și în viața publică. Exercitarea puterii de către autorități este corelată cu regimul politic: democrație reală, democrație incompletă, regim hibrid (parțial democrat, parțial autocrat), autocrație.
Un regim democratic presupune respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, pluralismul politic, separarea puterilor în stat, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, respectarea proprietății, având ca mecanisme esențiale votul universal și suveranitatea națiunii.
Potrivit principiului separării puterilor în stat – formulat inițial de către gânditorul francez Montesquieu – într-un stat democratic trebuie ca puterile legislativă, executivă și judecătorească să fie independente, să se controleze reciproc și să colaboreze între ele.
Un element important al democrației este constituția, document votat de către popor prin referendum organizat în mod liber, care reglementează drepturile și libertățile individului, definește politicile fundamentale și limitele puterii conducătorilor aflați în diferite funcții din stat, stabilește structura și sarcinile guvernului.
Indicele democrație (Democracy Index) este un indicator pentru gradul de democrație care a fost calculat de către revista „The Economist“, începând din 2006, pentru 167 țări, în anul 2020, România fiind situată pe locul 46.
Sistemul electoral este mecanismul principal prin care voința populară acționează organizat în devenirea societății, optimizarea acestuia fiind o garanție a realizării obiectivelor propuse în procesul de trecere de la diagnoză la prognoză. În acest scop, sistemul electoral trebuie adaptat permanent la cerințele societății prin triada structură – funcție – informație.
După unii gânditori, societatea are o evoluție dialectică în spirală, la granița dintre obiectiv și subiectiv, cauzalitate și întâmplare, libertate și necesitate.
În cadrul democrației actuale de selectare a reprezentanților politici de către cetățeni, există două sisteme principale de vot, și anume: sistemul electoral majoritar și sistemul electoral cu reprezentare proporțională.
Sistemul electoral majoritar este întâlnit în democrații majoritariste (de exemplu Marea Britanie, SUA), având la bază ideea că, într-o democrație, guvernarea trebuie să fie fundamentată pe exprimarea voinței majorității. Acest sistem electoral este foarte competitiv, generează antagonisme între părțile implicate, favorizează partidele mari și distorsionează parțial rezultatele prin votul util – considerându-se că un vot pentru un partid care nu are șanse să câștige cursa electorală este un vot irosit. În practică, votul este organizat pe circumscripții uninominale, mandatele din fiecare circumscripție fiind câștigate de candidatul care obține cel mai mare procent din voturi în circumscripția respectivă.
Sistemul electoral cu reprezentare proporțională este caracteristic democrațiilor consensualiste (de exemplu Germania, Italia, Belgia), având la bază ideea că, pentru a ține seama de interesele tuturor cetățenilor, rezultatul alegerilor trebuie să reflecte cât mai fidel opțiunile electorale, astfel încât nici una din minoritățile semnificative să nu fie neglijată. Este un tip de sistem electoral care favorizează crearea de alianțe și coaliții de guvernământ, fiind caracterizat prin trei moduri de organizare: SRP pe liste de partid (alegătorii votează una din listele propuse de partide în circumscripții plurinominale), SRP integrat (combină listele de partid cu elemente ale sistemului majoritar) și SRP cu vot unic transferabil (votanții aleg lista partidului care le reprezintă interesele, după care ordonează candidații înscriși pe listă).
România este o țară europeană democratică, având o formă de organizare și de conducere politică bazată pe principiul exercitării puterii de către popor prin intermediul reprezentanților aleși prin vot universal, direct și secret. Alegătorul poate fi orice cetățean al României cu drept de vot, care a împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor (inclusiv). Pe de altă parte, orice cetățean român, cu excepția debililor și alienaților mintali, precum și a celor care și-au pierdut drepturile electorale prin hotărâre judecătorească definitivă, poate fi eligibil pentru Parlamentul României, dacă, până în ziua alegerilor (inclusiv), a împlinit vârsta de 23 de ani pentru Camera Deputaților, respectiv 33 de ani pentru Senat.
Conținutul integral al lucrării “Voința socială și democrația” este prezentat pe site-ul
https://iteach.ro/pg/blog/vasile.tudor/read/173392/vointa-sociala-si-democratia
