Om și Existență

             Până  la Aristotel (n. 384 î. Hr. – d. 322 î. Hr.), nu s-a făcut distincţie între filosofie şi ştiinţă, abordarea  realităţii obiective fiind unitară la vremea respectivă. 
            Pe măsura acumulării datelor ştiinţifice şi a diversificării concepţiilor filosofice, au apărut numeroase modele de interpretare a devenirii și structurării Existenţei pe diverse nivele de organizare a materiei, de la microcosmos, la macrocosmos şi megacosmos.
            Reflectarea realității de către om este un proces complex, care se realizează progresiv prin adevăruri relative despre structura materiei, conexiunea universală a proceselor și fenomenelor, dialectica materie-spirit, triada general-abstract-concret, știință și credință, raporturile dintre subiectul cunoscător și realitatea obiectivă etc.
            Spre deosebire de filosofie, implicată în cunoaşterea generalizată a Existenţei, ştiinţa se raportează  prin cauze şi legi  la analiza  proceselor şi fenomenelor din realitatea obiectivă.
            Deşi sunt modalităţi diferite de reflecție umană,  filosofia și ştiinţa converg asimptotic și se completează în descifrarea adevărului despre lumea în care trăim.
            Religia este un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines).
            În devenirea umană, cunoașterea unitară a Existenței are ca ideal punctul de convergență dintre știință, filosofie și religie.