Cum a apărut viața pe Terra și cum au evoluat organismele vii sunt provocări cu multe necunoscute, care suscită controverse constructive în mediul academic.
Referitor la apariția materiei organice pe Pământ, urmată de manifestarea incipientă și evoluția vieții, există mai multe presupuneri, dintre care se menționează:
• ipoteza Oparin-Haldane (originii terestre a vieții) – susține că inițial au apărut pe cale abiogenă substanțe organice simple în anumite condiții (descărcări electrice atmosferice, radiații ultraviolete intense), după care s-au format în Oceanul Primitiv complexe macromoleculare înzestrate cu metabolism, care s-au autoorganizat și au devenit organisme monocelulare.
• ipoteza panspermiei (originii extraterestre a vieții) – conform căreia viața a apărut în Cosmos, fiind adusă pe Terra prin intermediul meteoriților, cometelor și a altor corpuri cerești.
Devenirea vieții este legată intrinsec de schimbarea condițiilor mediului terestru în cursul timpului. Poziția Terrei în Sistemul solar i-a asigurat condiții favorabile pentru a deveni leagănul și suportul vieții, în particular, este planeta albastră care poartă omenirea în istorie.
Terra s-a format în urmă cu 4,54 miliarde de ani, iar viața a apărut în oceane încă de acum 3,6 miliarde de ani, după care a evoluat, s-a diversificat și s-a extins în celelalte medii.
Istoria Pământului este împărțită în patru eoni (Hadean, Arhaic, Proterozoic, Fanerozoic), fiecare fiind divizat în ere, împărțite la rândul lor în perioade, care sunt divizate apoi în epoci.
Proto-Pământul s-a format prin acreție din nebuloasa solară în Hadean (4,54 – 4 miliarde ani), mediul lipsit de viață fiind foarte fierbinte și cu activitate vulcanică intensă. În acest eon s-a format și Luna (prin coliziunea Pământului cu Theia) și a avut loc Marele Bombardament târziu (ciocniri violente ale meteoriților și cometelor cu planetele telurice).
În Arhaic (4-2,5 miliarde ani), Pământul s-a răcit suficient, apar prin abiogeneză procariotele (primele forme de viață) și se formează continentele Ur, Vaalbara și Kenorland.
Atmosfera era formată din gaze vulcanice și gaze cu efect de seră, oxigenul fiind produs abia în Proterozoic (2,5-0,541 miliarde ani), atunci când au apărut eucariotele (forme de viață mai complexă – bacterii, protozoare, ciupeci, plante, animale) și s-au format continentele timpurii (Columbia, Rodinia și Pannotia).
În Fanerozoic (0,541 miliarde ani până în prezent) s-a format supercontinentul Pangeea, care s-a divizat apoi în Laurasia și Gondwana, din care provin continentele actuale. Apar formele de viață complexă cunoscute în prezent, cu mențiunea că au existat și extincții în masă, ca de exemplu dispariția dinozaurilor – cauzată de un meteorit care s-a ciocnit cu Pământul în urmă cu circa 65 milioane de ani.
În concluzie, referitor la evoluția materiei vii pe Terra, cercetătorii consideră că viaţa a apărut în urmă cu circa 3,6 miliarde de ani, la începutul erei precambriene, când au existat condiţii de mediu favorabile pentru sinteza abiogenă a primelor gene care conţin programe genetice de structurare a materiei vii. În primele stadii, evoluţia vieţii s-a derulat lent în mediul precambrian, de la treapta precelulară (coacervate, probionţi) la treapta unicelulară (flagelate primitive, protozoare), pentru ca în ultimul miliard de ani să se facă saltul la formele pluricelulare (mezozoare, metazoare ).
Trecerea vieţuitoarelor, plante şi apoi animale, de la mediul acvatic la cel terestru a avut loc cu aproximativ 380 – 400 de milioane de ani în urmă, în măsura în care atmosfera s-a îmbogăţit în oxigen, iar pătura superioară a scoarţei terestre s-a transformat în sol. Organismele superioare s-au diversificat tot mai mult în forme din ce în ce mai evoluate, culminând cu apariţia omului în cuaternar din primatele cele mai bine adaptate la mediul ambiant.
Totuși, apariţia omului pe Pământ și evoluția acestuia rămân încă mari provocări pentru știință, filosofie și religie, care suscită dispute cognitive printre cercetători.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost impresionați de fenomenele și forțele din natură pe care nu puteau să le controleze. Astfel, ia naştere un tablou tulbure şi fantastic despre realitatea înconjurătoare, bazat pe o diversitate de credinţe care se întrepătrund – animismul, totemismul, magia, cultul strămoşilor, cultul Soarelui, al Lunii şi al stelelor etc.
Experienţa religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul şi mitul dar şi cu morala şi filosofia, până s-a ajuns la dogme şi doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului şi au marcat profund viaţa unor comunităţi în devenirea istorică. Mitul reprezintă reflectarea realităţii sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii despre zei, eroi sau alte fiinţe fabuloase.
Din punct de vedere al sferelor tematice şi al modalităţilor de exprimare, se pot distinge diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei şi atributele acestora, cosmogonice, despre apariţia lumii, etiologice, despre originea unor obiceiuri, tradiţii sau instituţii care marchează profund viaţa comunităţilor primitive.
Religia este un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines).
În sens gnoseologic, religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenţa prin raportare la divinitate, componentă existenţială care este prezentă totdeauna în sufletul omului. În lucrarea „Divinae Institutiones”, scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu. Deşi există o mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiinţei umane.
Învăţăturile creştinismului sunt cuprinse în Biblie sau cartea Sfintei Scripturi, care cuprinde două părţi : Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament, scris în limba ebraică, prezintă Geneza sau Facerea Lumii de către Dumnezeu, căderea în păcat a primilor oameni, Adam şi Eva, formarea poporului Israel, precum şi informaţii esenţiale despre profeţi.
Noul Testament descrie viaţa lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis pe Pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul pe cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeucătre primii creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
Referitor la originea omului, în Geneză se menționează: „26. Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”.
Ființa umană are un rol și un statut deosebite în Univers, deoarece „Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut după chipul ființei sale” (Ințelepciunea lui Solomon 2, 23).
Primii oameni, Adam şi Eva, au trăit iniţial fără griji în Grădina Edenului, un loc paradisiac care le asigura totul.
Păcatul originar a apărut atunci când Adam și Eva au încălcat porunca lui Dumnezeu și au mâncat fructe din „pomul cunoașterii binelui și răului, pierzând perspectiva vieții veșnice: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit” . (Epistola lui Pavel către Romani 5:12)
Teoria creaționistă a omului a fost pusă la îndoială după ce savantul englez Charles Darwin (1809-1882) a publicat în 1859 lucrarea „On the Origins of species” (Originea speciilor), în care susține că transformarea treptată a speciilor s-a produs prin acțiunea conjugată a factorilor de ereditate, variabilitate, suprapopulație, lupta pentru existență și selecția naturală. În lucrarea „Descent of man“ (Descendența omului), apărută în 1871, Darvin a extins teoria evoluționistă, la specia umană, în care afirmă că omul îşi are originea în forme inferioare şi că a evoluat din primate inferioare, adaptându-se mediului.
Anterior lui Darwin, biologul francez Jean Baptiste de Monet Lamarck (1744-1829) a
publicat în 1809 lucrarea „Philosophie zoologique“ (Filosofie zoologică), în care afirmă că organismele evoluează şi se nasc prin adaptări la mediu a diferitelor forme de viaţă. Celebrul gânditor dă ca exemplu girafa, al cărei gât s-a lungit de-a lungul generaţiilor pentru a ajunge la crengile înalte. În concepția sa, originea omului face trimitere la maimuţa din cadrul primatelor care a fost nevoită să gândească. Spre deosebire de Darwin, care a admis un strămoș comun al tuturor speciilor vii, Lamarck credea într-o apariție spontană a formelor simple de viață, care au evoluat apoi în forme mai complexe sub acțiunea factorilor de mediu.
În prezent, geneticienii susțin, ca premisă a evoluției vieții, rolul esențial al mutațiilor genetice, care au dus la modificări decisive în organizarea structurală și funcțională a organismelor, dar și impactul schimbărilor geo-climatice, care au impus noi condiții în procesul de adaptare la mediu.
În urma a numeroase investigaţii, s-a stabilit că genele sunt molecule complexe formate din acizi nucleici, mai precis, acidul dezoxiribonucleic (ADN), respectiv acidul ribonucleic (ARN) la retrovirusuri şi viroizi.
După modelul elaborat de J. Watson, F.Crick şi M. Wilkins, acizii nucleici reprezintă secvenţe de nucleotide, formate la rândul lor dintr-o bază azotată, o glucidă (zahar) şi un radical fosforic. Se cunosc cinci tipuri de baze azotate care intră în structura nucleotidelor, şi anume: două baze purinice, adenina (A) şi guanina (G), respectiv trei baze pirimidice, citozina (C), timina (T) şi uracilul (U). Primele patru baze azotate (A,G,C,T) sunt prezente la ADN, iar la ARN în locul timinei se află uracilul. Zaharurile din componenţa acizilor nucleici sunt riboza la ARN şi dezoxiriboza la ADN, ambele fiind pentoze.
Din combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidice cu o glucidă rezultă o nucleosidă, moleculă din care se obţine o nucleotidă prin ataşarea unui grup fosfat la pentoză. Macromolecula de ADN este bicatenară, fiind formată din două lanţuri polinucleotide unite prin punţi de hidrogen (duble între adenină şi timină şi triple între guanină şi citozină), de natură electrostatică. Cele două catene sunt complementare, în sensul că legăturile de hidrogen se stabilesc între baze azotate purinice şi piridimice (A-T, T-A, G-C, C-G) şi formează o spirală dublă (dublu helix) prin înfăşurare elicoidală în jurul unui ax comun.
De menționat că replicarea macromoleculei de ADN se realizează cu ajutorul unor enzime (ADN-polimerazele, ligazele etc.), după modelul semiconservativ, în intervalul dintre două diviziuni celulare (interfază), când are loc dublarea cantităţii de material genetic.
Prin ruperea legăturilor de hidrogen, se separă mai întâi cele două catene model, după care, prin ataşare (pe bază de complementaritate) a nucleotidelor libere din citoplasmă se formează două molecule fiice de ADN bicatenar, identice cu molecula mamă iniţială.
Acizii ribonucleici au în general o structură monocatenară, fiind clasificaţi după funcţiile îndeplinite, astfel:
– ARN-viral, constituie materialul genetic al unor ribovirusuri (virusul mozaicului tutunului, virusul poliomielitei, virusul gripal etc.)
– ARN-mesager (ARM-m), joacă un rol important în procesul de sinteză proteică, realizează prin transcripţie copierea informaţiei genetice a unei catene din macromolecula de ADN
– ARN-de transfer (ARN-t), are rolul de a transporta aminoacizii la locul sintezei proteice
– ARN-ribozomal (ARN-r), intră în componenţa ribozomilor, unde participă la sinteza celulară a proteinelor.
Sinteza proteinelor se realizează pe baza informaţiei genetice codificate biochimic în ADN. Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de trei nucleotide, numită codon.
Referitor la codul genetic se pot face unele observaţii:
-din totalul de 64 codoni, 61 codifică cei 20 de aminoacizi, iar restul (UAA,UAG,UGA), marchează sfârşitul unui mesaj genetic (STOP)
-este universal valabil, redundant (mai mulţi codoni pot codifica acelaşi aminoacid) şi fără virgule (citirea informaţiei genetice se face continuu).
În linii mari, în procesul sintezei proteice informaţia din moleculele de ADN este mai intâi transferată într-o macromoleculă de ARN-mesager, prin fenomenul de transcripţie , după care este codificată şi transformată într-o secvenţă de aminoacizi prin procesul de translaţie. Trebuie precizat că în prezent codul genetic se referă la mecanismele biosintezei proteinelor, dar nu explică corelarea diferenţierii celulelor cu structurarea organelor şi configurarea întregului organism, mai exact controlul dispunerii celulelor în spaţiu. De aceea, se impune extinderea geneticii clasice la geneticadinamică, prin adăugarea principiului de bază: morfogeneza se derulează prin aranjamentul ordonat al celulelor în configuraţii bine definite pe baza schemelor program ale orientării fusului de diviziune în funcţie de natura şi poziţiile relative ale celulelor vecine, care sunt integrate în ciclul mitotic cu programele de reglare şi control pentru diferenţierea celulelor.
Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcţionează la om pe aceleaşi principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii.
Este meritul lui Conrad Waddinton (1905-1975), care a pus bazele epigeneticii – ramură a biologiei care pune în evidență interacţiunea zestrei genetice cu factorii de mediu pentru a crea un fenotip. Mai precis, epigenetica pune accentul pe dezvoltarea interactivă a structurilor vii în cadrul unor condiții concrete, prin descifrarea proceselor biochimice care permit acidului dezoxiribonucleic diverse posibilități de manifestare, care se bazează pe activarea şi reprimarea anumitor gene, dar fără a provoca schimbări la nivelul secvenţei genice.
Referitor la schemele generale ale genezei organismelor, pe lângă legea biogenetică Müller-Haeckel, în care se consideră că ontogeneza este o recapitulare rapidă a filogenezei, se mai menționează alte două legi fundamentale din embriologie, și anume:
• legea polarizării – formarea la embrion a două extremități, cefalică și codală, care au structură și funcții diferite;
• legea simetriei bilaterale – încă de la primele două celule (blastomere) care rezultă din prima diviziune de segmentație în plan meridian, se produce o separare în planul medio-sagital în două antimere simetrice, ulterior simetria dispare treptat în cazul organelor interne, dar rămâne în cazul formării structurilor somatice.
Miracolul dezvoltării vieții pe Terra are la bază diviziunea celulară prin care un organism apare dintr-o singură celulă și ajunge la maturitate la structuri mai mult sau mai puțin complexe, care pot fi formate din trilioane de celule în cazul ființei umane. Corpul uman este alcătuit din aproximativ 75·1012celule, dintre care circa 25·1012 sunt hematii (globule roșii), iar 1011formează sistemul nervos.
Diviziunea este o parte esențială din ciclul celular (include și interfaza), care la procariote (bacterii) este de tip fisiune binară, iar la eucariote sunt cunoscute două variante, și anume: mitoza, pentru celulele somatice, respectiv meioza, pentru celulele gametice.
Diviziunea mitotică debutează prin diviziunea nucleului (cariokineză), incluzând patru etape, denumite profază (pro=înainte), metafază (meta=între), anafază (ana=în sus) și
telofază (telo=sfârşit), cu mențiunea că replicarea(duplicarea) ADN-ului cromozial are loc în stadiul S al interfazei (perioada dintre două diviziuni celulare succesive). Finalizarea mitozei se realizează prin diviziunea citoplasmei, proces cunoscut sub numele de citokineză.
ADN-ul este o moleculă foarte complexă, fiind formată din două lanțuri de nucleotide unite prin legături de hidrogen și având un rol esențial în sinteza proteinelor și în transmiterea informației genetice. Moleculele de ADN se află în interiorul nucleului în două forme, în funcţie de perioada din timpul ciclului celular: de cromatină (în interfază), adică răsfirat, necondensat, respectiv de cromozomi (în timpul diviziunii celulare), când este condensat, mai gros și vizibil la microscopul optic.
În evoluția vieții, mitoza a permis eucariotelor să se dezvolte dintr-un singur zigot unicelular, produs la rândul său în urma unor diviziuni celulare meiotice prin unirea întâmplătoare a unor gameți masculini și feminini, asigurând astfel, nu numai reproducerea, ci și variabilitatea organismelor. Spre deosebire de mitoză, în care celulele fiice sunt replici ale celulei părinte, în meioză, celula inițială se divide în două celule care au fiecare numai jumătate din numărul de cromozomi, fapt care asigură prin procreație diversitatea genetică a organismelor și menținerea constantă a numărului de cromozomi de la părinți la urmași.
În procesul diviziunii celulare, ciclul mitotic este corelat cu ciclul nucleolar – nucleolii sunt vizibili în interfază, dispar în profază şi reapar în telofază. Cercetătorii recunosc importanţa nucleolilor în sinteza ARNr şi şi biogeneza ribozomilor, dar şi ca “staţii intermediare” pentru transferul ARNm şi ARNs în citoplasmă.
Întreg ciclul celular este controlat prin instrucțiunile genetice din ADN, genele fiind coduri pentru ordinea în care aminoacizii sunt uniți în proteine particulare. Pe de altă parte, pentru reglarea diviziunii, celulele comunică între ele prin semnalele chimice provenite de la proteine speciale numite cicline.
În prezent sunt cunoscute trei puncte esențiale pentru controlul ciclului celular, și anume:
• G1 /S – spre sfârșitul fazei G1, se decide dacă celula se divide sau intră în faza G0;
• G2 /M – spre sfârșitul fazei G2 , se decide dacă ADN-ul a fost duplicat corect. Dacă da, celula trece in faza M, dacă nu, celula se autodistruge;
• M – se verifică dacă cromozomii au fost separați corespunzător. Dacă da, celula intră în G1, dacă nu, celula se autodistruge.
La om, celulele creierului au o rată de replicare redusă, spre deosebire de alte celule, cum ar fi cele ale pielii, care se divid constant pentru a înlocui moartea zilnică a unui număr considerabil de celule – de ordinul zecilor de mii.
Celulele canceroase pot să apară atunci când sistemele organismului care controlează echilibrul dintre diviziunea celulelor și moartea celulară programată sunt afectate de factori fizico-chimici și acumularea unor mutații genetice perturbatoare. În acest caz, proliferarea celulelor scapă de sub control şi, pe lângă faptul că se înmulțesc peste măsură, fără să se mai diferențieze, pot disemina (produc metastaze) în diverse locuri din organism.
Organismele s-au perfecționat progresiv în cursul evoluției filogenetice, în care selecția naturală a fixat în zestrea ereditară a descendenților cele mai valoroase însușiri ale strămoșilor.
Antropogeneza este marcată de confecționarea uneltelor, trecerea de la turmă la grup social, precum și dezvoltarea vorbirii, trăsătură care, după părerea lui Pavlov, a devenit cel de-al doilea sistem de semnalizare. În analiza procesului de trecere a ființelor de la starea de animalitate la starea de umanitate trebuie luat în considerare și impactul pe care l-au avut locomoția bipedă, creșterea dimensiunilor creierului, gândirea și conștiința.
Deși în filogeneză are în comun cu maimuța structuri morfo-funcționale și procese emoțional-instinctive similare, doar omul s-a ridicat la nivelul conștiinței, care presupune reflectarea cu înțeles, orientarea către scop sau finalitate, construcție creativă sau proiectivitate. Dar nu trebuie neglijate nici celelalte două nivele ale psihicului uman, având în vedere că unele deprinderi și automatisme trec în subconștient, iar unele tendințe instinctive, ce țin de inconștient, pot trece în focarul conștient, uneori cu tulburări de comportament.
Pe baza unor studii genetice comparative, se presupune că omul și cimpanzeul au un strămoș comun care a trăit în urmă cu circa 5 milioane de ani. Desprinderea omului din rândul antropoidelor superioare este plasată în Cuaternar, ultima și cea mai scurtă perioadă geologică din istoria Pământului, de aproximativ 2,58 milioane de ani, în care au apărut glaciațiunile Günz, Mindel, Riss și Würm.
După D.C. Johanson și T. D. White , apariția și evoluția omului este sintetizată în schema următoare: Australopitecus afarensis → Homo habilis → Homo erectus → Homo sapiens. Termenul Homo, care înseamnă “Om” în latină, a fost propus de biologul suedez Carl von Linné pentru a desemna toate speciile umane apărute în cursul filogenezei, din care a rămas doar Homo sapiens, celelalte nereușind să se adapteze la condițiile variabile ale mediului.
Primul reprezentant al genului Homo a fost Homo habilis, care a apărut în Pleistocen (prima parte din Cuaternar), apoi acesta s-a diversificat prin adaptări tot mai evoluate în Homo erectus și în linii colaterale, precum Homo neanderthalensis, până la apariția în Africa a lui Homo sapiens, specia care le-a înlocuit pe celelalte și a populat, prin migrații succesive, toate continentele, cu excepția Antarcticii, unde condițiile de mediu sunt ostile.
Desigur, ființa umană a avut un statut special în devenirea vieții, având în vedere că dispune de conștiință și trăiește într-un mediu socio-cultural cu o gamă diversificată de posibilități. În prezent, populația Terrei a depășit 8 miliarde de oameni, având un impact deosebit asupra mediului înconjurător și a întregii biosfere.
Esenţa umană nu poate fi înţeleasă pe deplin decât în dialectia materie-spirit, având în vedere că trupul este material, iar sufletul este de natură spirituală.
În dicţionarul explicativ al limbii române se afirmă că sufletul reprezintă “totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic.” Altfel spus, sufletul are semnificaţia de componentă esenţială integratoare pentru conştiinţă şi personalitate, fiind considerat uneori sinonim cu minte, spirit sau sine.
În unele tradiţii spirituale, filosofice şi psihologice, sufletul exprimă esenţa imaterială şi nemuritoare a unei persoane, şi în general, a unui organism viu. În creştinism, dar şi în alte credinţe religioase, sufletele au fost create de Divinitate, iar după moarte, sufletul nemuritor părăseşte corpul în care s-a manifestat doar temporar.
O mare parte a oamenilor de ştiinţă nu acceptă natura imaterială a sufletului. În cartea sa “The Astonishing Hypothesis”, Francis Crick, laureatul premiului Nobel pentru descoperirea structurii moleculare a ADN-ului, susţine că sufletul este doar o iluzie, esenţa umană fiind determinată de “comportamentul unui număr uriaş de celule nervoase şi al moleculelor asociate lor”.
O atitudine mult mai nuanţată o are filosoful Stephen Cave, autorul lucrării “Immortality”, în care afirmă că sufletul este “cea mai importantă idee din istoria omenirii”. Pentru a dovedi existenţa sufletului, Cave se raportează la trei aspecte esenţiale, şi anume:
– diferenţa dintre lucrurile vii şi cele inerte, care implică un “principiu animator” asimilat sufletului;
– fiinţele inteligente au conştiinţă, fiind capabile, nu numai de deplasare şi reproducere, ci şi de gândire, imaginaţie şi creativitate;
– trăirea unor “experienţe extracorporale”, în care unii pacienţii aflaţi în moarte clinică au avut senzaţia că au părăsit propriul corp pentru a traversa un tunel luminos.
Cu siguranţă, în cadrul cognitiv actual problematica sufletului nu este pe deplin lămurită, rămânând o mare provocare pentru cei pasionaţi de enigmele cunoaşterii.
Teoria dipolilor vortex este o concepție științifică unitară despre Existență – formată din Universul nostru și Universul complementar – care oferă o abordare dialectică a vieții, cu deschidere largă către religie și filosofie.
În esenţă, un dipol vortex reprezintă un model fizic general și abstract, care corespunde unităţii dialectice “particulă-antiparticulă” și câmpurilor de forțe asociate.
Faptul că proprietăţile particulelor elementare sunt reflexia “în oglindă” a proprietăţilor antiparticulelor corespunzătoare poate fi explicat prin raportarea dipolului vortex în cele două universuri, în care particulele primordiale implicate intră/ies printr-un pol şi ies/intră prin celălalt pol cu sensuri de mişcare opuse. Materia și antimateria au aceeași pondere în cadrul Existenței lărgite.
Oricărei structuri a materiei din Universul nostru îi corespunde o structură a antimateriei din Universul complementar. Deci, orice ființă din Universul nostru are un “Alter Ego” în Universul complementar – în care dimensiunile spațiale sunt imaginare, iar dimensiunea temporală are valori reale.
Pentru credincioși, un astfel de univers reprezintă “Lumea de dincolo”, unde se manifestă nemijlocit Spiritul absolut care poate fi corelat cu Dumnezeu.
Se poate afirma sugestiv că trăim emoțional cu trupul în Universul nostru – prin senzații și percepții transmise psihicului de către organele de simț – dar suntem conectați prin gândire, imaginație și creativitate cu Spiritul absolut din Universul complementar, care face trimitere la “matricea rațională” a devenirii Existenței.
În Universul nostru, Spiritul se manifestă sub formă de conștiință individuală (suflet) sau colectivă prin intermediul materiei superior organizate din sistemului nervos central al organismelor vii, cu precădere, în creierul uman. Altfel spus, spiritul individual este “principiul animator” al vieții, fiind modelat operațional după “schema informațională” a lui Alter Ego din Universul complementar.
În ultimă instanță, Spiritul universal reprezintă metainformația (informația despre informație), un sistem absolut de procesare a informației și factor animator prin care materia trece de la starea inertă la cea de trăire în cazul ființelor, fiind corelat cu informația genetică, care exprimă schema de structurare a unui organism viu.
Într-o exprimare sugestivă, trupul este “instrumentul specific” pentru manifestarea spațială și temporală a Spiritului universal în Universul nostru, creierul uman având rolul esențial de “interfață” cu Universul complementar.
În evoluția spirituală, omul s-a raportat la divinitate, ca reper al valorilor perene de bine, frumos, dreptate și adevăr. Pentru a-l găsi pe Dumnezeu, trebuie să-l căutăm în profunzimea psihicului nostru, unde vom descoperi cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm.
Esența umană este sufletul (Alter Ego), care este nemuritor și sacru, fiind generat “după chipul și asemănarea cu Dumnezeu”, dar exprimă în mod specific Divinitatea, fiindcă se manifestă prin intermediul disponibilităților particulare ale trupului.
Trinitatea, reprezentată prin Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, reprezintă marele mister al creștinătății, prin care ființa umană s-a raportat prin credință la Existență.
În cadrul Trinității, Tatăl reprezintă Spiritul universal, iar Fiul este modelul uman transmis prin Sfântul Duh lui Iisus Hristos pentru mântuirea omenirii. Evident, Mântuitorul a influențat decisiv istoria omenirii prin stabilirea unor repere în separarea binelui de rău, a dreptății de nedreptate și a adevărului de minciună în dialectica complexă a vieții pe Terra.
Teoria dipolilor vortex este un instrument util pentru abordarea unitară a Existenței, realizând punți de legătură între cunoașterea științifică cu religia și filosofia, numitorul comun fiind Spiritul, care face trimitere la Divinitate , Idee absolută, “lucrul în sine” etc.
În aceast model gnoseologic al Existenței, noțiunile de spațiu și timp sunt interpretate în dialectica obiectiv-subiectiv, fiind corelate intrinsec cu schimbul de particule universale primordiale prin dipolii vortex, dar și cu posibilitățile de acțiune și de procesare a informațiilor de către ființa umană.
Filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), creatorul dialecticii, a pus la baza întregii existenţe conceptul universal de “Idee absolută”, din care derivă lumea cu întreaga bogăţie de determinări, aspecte şi manifestări concrete. În automişcarea ei, Ideea absolută începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea.
În “Fenomenologia spiritului”, Hegel analizează strategia urmată în “mişcarea gândirii…care îşi produce şi parcurge momentele sale”, deoarece “metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate”. În felul acesta, el subliniază unitatea dintre teorie şi metodă, interdependenţa între explicare (interpretare) şi modul de abordare a “universului ca totalitate” pentru a obţine despre el cunoştinţe autentice. Metoda sa dialectică de gândire şi cunoaştere va fi preluată deMarx şi Engels dar de pe o poziţie materialistă.
Immanuel Kant (1724-1804) a elaborat un sistem filosofic propriu (idealismul transcendental), având convingerea că lucrurile şi fenomenele realităţii există în sine, ca entităţi obiective. În concepţia sa, procesul cunoaşterii începe cu experienţa sensibilă, cu stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective şi apriorice ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului (conceptele de substanţă, cauzalitate, necesitate etc.).
Kant afirmă “În critica raţiunii pure”: “dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, aceasta nu înseamnă că ea provine toată din experienţă”. El face distincţie între cunoştinţele empirice “care îşi au izvoarele lor aposteriori, adică în experienţă”, de cunoştinţele apriori care “sunt independente absolut de orice experienţă”, fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic.
Prin analiza critică a “condiţiilor de posibilitate” ale cunoaşterii, Kant ajunge la contestarea capacităţii intelectului de a cunoaşte “lucrul în sine”, care există independent şi în afara subiectului cunoscător.
În gnoseologie, filosofii germani Kant şi Hegel au depăşit alternativa metafizică între empirism şi raţionalism, în care cunoaşterea este analizată unilateral, ca un proces senzorial, respectiv raţional.
Subscriu la celebra afirmație “Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum; sum, ergo Deus est!” (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu există!), care constituie principiul de bază al doctrinei filosofice a lui René Descartes – părintele raționalismului filosofic și autorul lucrărilor Discurs asupra metodei şi Principia philosaphiae. Într-adevăr, rațiunea reprezintă reperul raportării generale și abstracte a omului la Existență, fiind o manifestare a Divinității la nivel individual prin care se dă sens și valoare vieții.
Posibilitățile de manifestare ale materiei și spiritului fiind infinite, este firesc să prsupunem că omul este doar una dintre ființele inteligente în Univers, menirea acestuia fiind cunoașterea asimptotică a adevărului absolut, prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase, pentru a da sens și valoare întregii Existențe.
Problematica adevărului este foarte complexă, semnificaţiile acestui concept au provocat şi mai provoacă încă mari dispute cognitive printre gânditori.
Numai o viziune sintetică, care permite integrarea într-un tot unitar a diverselor tipuri de adevăr (analitic şi sintetic, formal şi factual, logic şi matematic, concret și abstract, specific și general etc.) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse, altfel spus, asupra comprehensibilităţii lumii.
Față de filosofie, implicată în cunoașterea globală a Existenței, știința își restrânge sfera de preocupări la formele de mișcare și de transformare ale materiei pe diverse nivele de organizare, care sunt analizate într-un cadru determinist prin cauze și legi, în timp ce religia reprezintă aspirația ființei umane la perfecțiune prin credință.
Înțelegerea profundă a diferenței dintre un sistem viu și unul inert din microcosmos, macrocosmos sau megacosmos, ca ansamblu organizat de elemente, trebuie raportată la triada unitară și indisolubilă (structură, funcție, informație).
Analiza structurală a unui sistem pune în evidență modul de organizare internă a părților sale componente și a interacțiunilor dintre acestea, care asigură o configurație coerentă de transformări și oferă integralitate sistemului.
Analiza funcțională abordează comportamentul unui sistem în condițiile raportării acestuia la alte sisteme cu care interacționează sau schimbă informații.
Referitor la conexiunea și integrarea structurală și funcțională a sistemelor pe diverse nivele de organizare, se disting două modalități importante de relaționare:
– prin interacțiuni bazate pe câmpuri de forțe, în care predomină schimbul de energie;
– prin semnale bazate pe unde modulate, în care predomină schimbul de informații.
Un rol esențial în dezvoltarea unor sisteme complexe, în particular sistemele cibernetice și organismele vii, îl are schimbul de informații între părțile componente și cu mediul extern,care asigură corelarea eficientă a structurii și funcțiilor prin mecanisme feedback multiplu integrate.
Spre deosebire de structurile materiei inerte, care pot schimba informații doar în cadrul Universului nostru, organismele vii schimbă informații și cu Universul complementar.
Conștiința umană reprezintă un nivel superior al manifestării vieții, realizat printr-un salt calitativ în corelarea unor informații din întreaga Existență, având ca rezultat disponibilitățile omului de a da semnificație și valoare evenimentelor din mediul în care trăiește.
Cei interesați de conținutul integral al lucrării „Miracolul vieții pe Terra” pot accesa legătura web https://www.academia.edu/113570370/Miracolul_vietii_pe_Terra
Do you want Search?
Random Post
Search
Search
