Istoria utilizării magnetismului a început în jurul anului 1000, odată cu descoperirea busolei în China, instrument benefic pentru orientarea în spațiul terestru.
Magnetitul (sau magnetita) este un mineral din grupa oxizilor de fier, proprietățile sale magnetice fiind cunoscute în China încă din secolul IX î. Hr., iar prima menționare a fost făcută de filosoful grec Theophrastos din Eresos (390-371 î. Hr.), apoi de Plinius (20-79 d. Hr.)
Studiul câmpului magnetic al Pământului are ca reper anul 1600, atunci când a apărut lucrarea “De Magnete” a lui William Gilbert, contribuții importante fiind aduse apoi de Halley, Coulomb, Gauss şi Sabine.
După descoperirea electromagnetismului de către Oersted şi Ampère, Faraday a introdus conceptul de dinam fluid, iar observarea magnetismului petelor solare de către Hale l-a condus pe Larmor, în 1919, la ipoteza că, în medii fluide conductive și convective, astfel de dinamuri se pot auto-alimenta în mod natural.
Este meritul lui Walter Elsasser de a fi dezvoltat teoria efectului “dinam terestru”, în care se consideră că un rol esențial în generarea câmpului geomagnetic îl au curenții induși în stratul metalic lichid al nucleului exterior, localizat la aproximativ 3000 de kilometri adâncime faţă de suprafaţa terestră.
Câmpul geomagnetic este în proporţie de 80% dipolar, Pământul fiind comparat cu un magnet uriaș, având polii magnetici deplasați și inversați față de polii geografici, unghiul dintre axa polilor magnetici și axa de rotație fiind de aproximativ 11,5°.
…………………………………………………………………………………………………………………….
Cei interesați de conținutul integral al lucrării “Scutul geomagnetic al biosferei” pot accesa
https://www.academia.edu/97261270/Scutul_geomagnetic_al_biosferei
