Constantin Brâncuși reprezintă artistul model, care, pornind de la obârşia sa ţărănească, tradiţiile, miturile şi magia artei populare româneşti, a contribuit la înnoirea viziunii plastice în sculptura contemporană universală, operele sale fiind printre cele mai apreciate creații artistice din țară și din întreaga lume.
Marele artist s-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobiţa (comuna Peștișani), din judeţul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi, o familie înstărită de ţărani. Deși familia sa era avută, Brâncuși a avut o copilărie modestă, având grijă de turma familiei, apoi a lucrat prin munți pentru alţii, unde a căpătat primele deprinderi în sculptura în lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri.
A început școala primară la Peștișani, a continuat-o la Brădiceni, a urmat Școala de Arte și Meserii din Craiova(1894-1898), după care a venit la București și s-a înscris la Școala de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o în anul 1902. Încă din timpul studenției s-a remarcat prin lucrările: Bustul lui Vitellius, Cap al lui Laocoon, Studiu și Ecorșeu.
În anul 1903, Brâncuși a primit comanda pentru realizarea bustului generalului medic Carol Davila, care a fost amplasat la Spitalul Militar din București. În timpul ședinței pentru recepția monumentului, nemulțumit de unele opinii, Brâncuși a părăsit sala fără a mai aștepta primirea restului de bani necesari plecării sale în Franța.
După ce a trecut pe la Hobița, pentru a-și lua rămas bun de la mama sa, a plecat la Paris, trecând prin Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel, unde vizitează muzee şi atelierele unor pictori şi sculptori. Pentru posteritate, rămâne o temă de reflecție faptul că Brâncuși, fără bani, a plecat pe jos prin Bavaria și Elveția până la Langres (Franța), apoi, îmbolnăvindu-se de pneumonie, a fost internat la un spital de maici, iar după recuperare a luat trenul spre Paris.
În anul 1905, s-a înscris la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din capitala Franței, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, unde avea să îl întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.
Pentru traiectoria artistică a lui Brâncuși, se pot menționa:
– participarea în 1907 cu trei lucrări la Salonul Societăţii Naţionale a Artelor Franceze, unde a fost prezent chiar Rodin, care i-a propus să-i devină ucenic;
– a primit în același an comanda pentru monumentul funerar al unui moşier bogat, în cimitirul din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată “Rugăciune”;
– a realizat în 1908 prima versiune a “Muzei adormite”, o sculptură a unei feţe de femeie ale cărei trăsături sunt sugerate într-un un bloc de marmură, operă în care influenţa lui Rodin era totală;
– a realizat în acelaşi an, “Sărutul”, un studiu în care figurile a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară.
Este sugestivă decizia sa de a-și afirma originalitatea față de Auguste Rodin : “La umbra marilor copaci nu crește nimic”. Într-adevăr, intuiția sa a fost justă, având în vedere că genialul artist a realizat un atelier celebru în strada Montparnasse, unde lucrările sale au fost apreciate de mai toţi marii artişti ai vremii care îi deveniseră prieteni: Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.
În anul 1912, a prezentat lucrarea “Măiastra”, o sculptură în marmură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare româneşti, iar un an mai târziu, a fost expusă, împreună cu alte lucrări, printre care și “Domnişoara Pogany”, la Salon des Indépendants din Paris, la Armory Show din New York, la Chicago şi Boston, succesul artistului fiind apreciat de criticii europeni și americani.
În anul 1918, Brâncuşi a sculptat în lemn de stejar prima versiune a lucrării “Coloana fără sfârșit”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor ţărăneşti din România.
La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, preşedintele Consiliului de Miniştri, Brâncuşi primeşte din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.
În perioada 1937 – 1938, Brâncuşi revine în România pentru inaugurarea a trei lucrări în grădina publică din Târgu Jiu: Coloana Infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii, care au fost realizate cu piatră obţinută de la carierele de la Pietroasa, Ruşchiţa şi Baciu.
Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu este un omagiu adus eroilor căzuți în Primul Război Mondial, fiind realizat cu sprijinul lui Arethia Tătărescu, soția primului ministru Gheorghe Tătărescu.
Ansamblul monumental „Calea Eroilor“de la Târgu-Jiu a fost inaugurat la 27 octombrie 1938, fiind un reper în cultura și istoria românilor prin semnificațiile profunde transmise prin Poarta Sărutului, Masa tăcerii, Aleea scaunelor și Coloana fără sfârșit, cele patru componente sculpturale fiind dispuse pe aceeași axă, care este orientată de la apus spre răsărit și are o lungime de 1275 m.
În anul 1951, marele sculptor a decis să doneze statului român lucrările sale aflate în atelierul de la Paris, dar a fost refuzat, fiind considerat un “un reprezentant al burgheziei decadente”, motiv pentru care a renunțat la cetățenia română și a devenit în anul 1952 cetățean francez, iar operele sale au fost donate prin testament Muzeului de Artă Modernă din Paris.
Constantin Brâncuși s-a stins din viață la 16 martie 1957, fiind înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris. Pe patul de moarte a mărturisit episcopului: “Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”.
În semn de recunoștință, la 3 iulie 1990, Constantin Brâncuşi a fost ales membru post-mortem al Academiei Române, iar în 2001, la aniversarea a 125 de ani de la naşterea sculptorului, Guvernul României a declarat “Anul Brâncuşi”, fiind sărbătorit şi în cadrul UNESCO.
Pentru posteritate, Constantin Brâncuși reprezintă unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX, care s-a remarcat prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând genial simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avantgardei pariziene.
E-atâta frumusețe, dăruire și credință în Universul lui Brâncuși încât nu poate fi descris pe deplin prin cuvinte. Vă invit să intrați pe Poarta sărutului pentru a trăi cele mai profunde emoții la Masa tăcerii și Coloana fără sfârșit…
Nicolae Grigorescu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai picturii românești moderne, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care i-au apreciat talentul.
S-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru (județul Dâmbovița), fiind al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu, iar la moartea tatălui său în 1845, familia s-a mutat la București, în casa unei mătușe din mahalaua Cărămidarilor.
După doi ani de ucenicie (1848-1850) în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, a realizat mai întâi icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani, apoi, în anii 1856-1861, a pictat trei lăcașuri sfinte: biserica nouă a mănăstirii Zamfira (județul Prahova), biserica mănăstirii Agapia (județul Neamț), biserica parohială din Puchenii Mari (județul Prahova).
Fiind sprijinit de Mihail Kogălniceanu ca să obțină o bursă pentru studii, în toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris și se înscrie la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde va studia desenul și compoziția, fiind coleg cu Renoir. Însă este atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, stabilindu-se în această localitate, unde și-a desăvârșit măiestria artistică prin asimilarea experienței unor pictori ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau.
Influențat de acest mediu cultural, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare pentru pictura “en plein-air”(cu trimitere la impressionism), fiind la apogeul activității sale creatoare: participă cu șapte lucrări la “Expoziția Universală” de la Paris (1867), expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără țigancă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață etc. Marele artist a devenit celebru și bogat încă din timpul vieții, lucrările sale fiind cumpărate imediat ce erau expuse la vernisajele pe care le organiza anual la Ateneul Român din Bucureşti.
În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena, iar în 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Din păcate, Grigorescu a căpătat pe front o boală de plămâni, petrecându-și ultimii 20 de ani din viaţă la Câmpina, unde se afla și savantul B.P. Hașdeu, care a venit în oraşul de pe Valea Prahovei împreună cu fiica sa Iulia, suferindă și ea de plămâni.
În această zonă cu aer curat şi mult soare, Grigorescu a abordat subiecte rustice, pictând cu predilecție portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. Meritele sale artistice au fost răsplătite în 1899, fiind numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu s-a stins din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, pe șevaletul său din atelier rămânând neterminată lucrarea “Întoarcerea de la bâlci”.
Pentru posteritate, Grigorescu reprezintă un reper, spiritul său creator s-a manifestat într-o perioadă decisivă pentru constituirea culturii României moderne, primenind limbajul plastic atunci când în poezie se afirma geniul lui Eminescu.
Cel mai important muzician român, George Enescu, s-a născut în data de 19 august 1881, la Liveni, din județul Botoşani, în familia Mariei și a lui Costache Enescu.
Talentul său muzical s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.
Încă din copilărie a manifestat înclinații muzicale, fiind îndrumat de părinții săi și un vestit lăutar, Nicolae Chior, începând studii de compoziție cu profesorul Eduard Caudella.
În perioada 1888-1894 a studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit cu medalia de argint, după care a urmat Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899.
Debutul în calitate de compozitor a avut loc în data de 6 februarie 1898 în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.
A fost admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), fiind deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
Activitatea muzicală a lui George Enescu a fost împărțită cu precădere între Bucureşti şi Paris, dar a întreprins și turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului Război Mondial a rămas la Bucureşti, unde a dirijat Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915).
Pentru a stimula creaţia muzicală autohtonă, George Enescu a fondat Concursului Naţional de Compoziţie, decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase precum și posibilitatea câștigătorilor de a se specializa la Paris premiul oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris.
În data de 13 martie 1936 a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marele artist a desfășurat la București rămâne în Bucureşti o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
După război, în luna mai 1946 a primit la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin, iar în luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu) a plecat într-un turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa s-a stabilit la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România.
Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.
George Enescu s-a stins din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi a fost înmormântat la cimitirul Père-Lachaise din Paris.
