Drepturi și libertăți cetățenești

            Libertatea reprezintă un criteriu esențial pentru abordarea devenirii  umane în cadrul culturii și civilizației.   Pentru mentalul colectiv, semnificația  acestui concept este prezentată în  Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: Libertate   1.Posibilitatea de a acţiona după propria sa dorinţă sau voinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii. 2. Starea unei persoane libere care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat. 3. Independenţă, neatârnare. 4. Drepturi cetăţeneşti, libertate de conştiinţă, dreptul fiecărui cetăţean de a avea o opinie proprie în oricare domeniu de activitate. Libertate de gândire sau libertatea cuvântului, dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. Din fr. liberté,lat.libertas.
            Faţă de înţelegerea la acest nivel (comun pentru utilizatorii unei limbi) a noţiunilor de libertate şi destin, gândirea filosofică a pus în evidenţă tulburătoare semnificaţii legate de rolul şi statutul Fiinţei umane în Univers. Prin apariţia Omului în Univers s-a propus o profundă mutaţie existenţială prin trecerea de la dezvoltarea naturii la istoria omenirii. Creându-şi „Universul” său propriu, Omul nu se rupe de natură, dar prin valorile materiale şi culturale create o poate depăşi în beneficiul său, uneori prin asumare de riscuri. Libertatea este indisolubil legată de necesitate, deoarece exprimă raportul dialectic în care se află activitatea umană faţă de legile naturii şi cerinţele impuse de societate. Posibilitatea omenirii de a transforma realitatea constă tocmai în utilizarea conştientă a legilor naturii şi a forţelor sociale în vederea atingerii unor scopuri mai mult sau mai puţin îndepărtate.
            Libertatea, înţeleasă ca unitate între cunoaştere, valorizare şi acţiune, se manifestă specific în cadrul vieţii sociale. Dacă n-ar exista libertate, omul n-ar putea fi creator de istorie, ci pur şi simplu un mecanism banal în angrenajul social.
            Pe de altă parte, libertatea nu se confundă nici cu liberul arbitru, mai precis, cu o totală libertate a individului faţă de legile şi normele care reglementează convieţuirea cu semenii săi.
            Astfel de interpretări de pe poziţii unilaterale au condus fie la fatalism, fie la interpretări voluntariste şi subiectiviste, în totală discordanţă cu cerinţele vieţii sociale .
            Ideea legăturii strânse dintre libertate şi necesitate nu este nouă în gândirea filosofică. După părerea unor reprezentanţi (Crisip,Zenon) ai stoicismului, omul îşi dobândeşte libertatea şi poate ajunge la idealul suprem de fericire, dacă se conformează faţă de ceea ce este necesar (voinţa divină, armonie universală,destin). Pentru gânditorii antici, destinul întruchipează „ceea ce este scris să se întâmple”, caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii fiecărui individ, prins adeseori, printr-un concurs de împrejurări în situaţii dramatice, din care nu poate ieşi decât cu mari sacrificii. Eschil, Sofocle şi Euripide  ilustrează multe situaţii de acest fel; cu toate măsurile luate, regele Laios este ucis de propriul fiu (Oedip); pentru a-şi îndeplini obligaţiile de conducător militar, Agamemnon îşi sacrifică fiica, în ciuda sentimentelor paterne; pentru a-şi îndeplini datoria faţă de familie, Antigona încalcă legile cetăţii etc.
            Contradicţia dintre libertatea umană şi existenţa unor constrângeri impuse de zei, divinitate sau destin va rămâne o problemă deschisă pentru gândirea filosofică a epocilor următoare .
           O viziune deosebită asupra libertății este întălnită la creştinism, credință care  a dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu, aşa cum precizează Thoma din Aquino „omul este înzestrat cu liber arbitru, astfel sfaturile, îndemnurile, poruncile, interzicerile, răsplata şi pedeapsa ar fi în van”.
            Conceptul de Drepturi, cu sensul de  „libertăți recunoscute sau cucerite“, este specific epocii moderne și contempoane, pe măsura instituirii unui catalog de „drepturi și de libertăți” recunoscute constituțional (drepuri constituționale sau fundamentale), precum: libertatea religioasă, libertatea de exprimare, libertatea economic, dreptul la proprietate, dreptul la întrunire, dreptul la asociere, dreptul la viață etc.
            Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, apărută în timpul Revoluției Franceze  din 1789 a fost o sursă de inspirație pentru elaborarea constituțiilor unor țări de pe întreg mapamondul, dar și pentru Declarația Universală a Drepturilor Omului ( adoptată la Paris în  10 decembrie 1948 de către ONU) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (semnată în 4 noiembrie 1950  la Roma), document ratificat de România în data de 20 iunie 1994.
            Declarația Universală a Drepturilor Omului nu menționează consecințe juridice în cazul încălcării acesteia, fiind concepută ca un „ideal comun atins pentru toate popoarele și națiunile”.
            Acest document  a devenit cu timpul un reper pentru modul în care sunt respectate în orice țară drepturile omului, ca de exemplu:
• drepturi civile – dreptul la viață, libertatea și securitatea persoanei, viață privată și de familie, inviolabilitatea locuinței, secretul corespondenței, onoare și demnitate, libera circulație, căsătorie și întemeierea familiei, întrunire pașnică;
• drepturi politice – dreptul la azil, cetățenie, alegeri;
• drepturi economice – dreptul la proprietate, retribuție egală pentru munca egală;
• drepturi procedurale – dreptul de a fi un subiect de drept, dreptul la recurs efectiv, la un proces echitabil;
• drepturi sociale – asigurări sociale, muncă, dreptul de a înființa sindicate, dreptul la odihnă și timp liber, la un nivel de trai decent, asigurare în caz de boală, șomaj, văduvie, bătrânețe, dreptul la educație.
            Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale  Uniunii  Europeane,  Carta drepturilor fundamentale  a Uniunii fiind proclamată de către Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene la 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa.
            Aceste drepturi sunt descrise în 54 de articole grupate în șase capitole principale: Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția:
• capitolul I: demnitatea (demnitate umană, dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate);
• capitolul II: libertățile (dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);
• capitolul III: egalitatea (egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);
• capitolul IV: solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecția în cadrul concedierii nejustificate, condiții de muncă echitabile și corecte, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, protecția sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor);
• capitolul V: drepturile cetățenilor (dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară);
• capitolul VI: justiția (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune);
             Respectarea și promovarea drepturilor omului constituie o prioritate pentru UE, atât în interiorul său cât și în relațiile cu țările terțe și instituțiile internaționale, referința de bază fiindplanul de acțiune privind drepturile omului și democrația, adoptat în noiembrie 2020 pentru intervalul 2020-2024.