În momente de reflecție profundă despre rolul și statutul ființei umane în Univers, se pune firesc întrebarea tulburătoare: cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm? Orice răspuns al unui creștin la probleme existențiale fundamentale se află, stimați cititori, sub semnul credinței, mai precis Dumnezeu trebuie căutat în lumea din jur, dar și în sufletul nostru.
În călătoria prin Existență, fiecare ajungem la o răscruce de gânduri în care trebuie să ne alegem calea între Destin și Liberul Arbitru. Rezolvarea acestei probleme existențiale constă în găsirea și armonizarea personală a conexiunilor dintre Trinitatea cunoașterii (știință, filosofie, credință) și Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), pentru a da sens disponibilităților noastre de a reflecta adevărul absolut prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase.
Religia reprezintă un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines).
În ascensiunea vieţii spirituale a omului există o lege imanentă şi atemporală, căreia i se supune pentru a se depăşi pe sine, pe care Brunschvicg o numeşte Dumnezeu. Referitor la raportul dintre dimensiunea mitologică-simbolică şi mijloacele primare ale expresiei religioase – revelaţia, crezul şi dogma – cercetătorul Ninian Smart consideră că „Doctrinele sunt o încercare de a da sistem, claritate şi forţă intelectuală la ceea ce este revelat prin limbajul mitologic şi simbolic al credinţei religioase”.
Într-un alt registru semantic, religia reprezintă matricea oricărei ordini sociale, o valoare primordială superioară individului, căruia îi modelează conştiinţa şi îi dirijează conduita (Em. Dürkheim). Experienţa sacrului este o trăire religioasă intensă, centrată în jurul divinităţii, care este percepută ca o taină de către credincioşi.
În gândirea unor filozofi, Dumnezeu este descris prin atribute fundamentale ale existenţei – principiu explicativ al lumii, al ordinii universale şi al capacităţii noastre de a deţine cunoştinţe certe (Descartes), creator al lumii (Conciliul de la Niceea), impulsul iniţial sau primul motor (Aristotel ), principiu activ în devenirea lumii (B. Pascal), principiu imanent sau esenţa lucrurilor, dincolo de care nimic nu poate să existe (Spinoza).
De remarcat imposibilitatea unei definiţii filosofice complete a divinităţii, care este fie absolutul, cauza primară şi impersonală a lumii, fie o fiinţă personală, transcendentă în raport cu lumea , altfel spus, poate fi localizată spaţio-temporal sau este dincolo de această lume.
Această dispută transpusă în planul artei, s-a manifestat variat, de la reprezentări abstracte ale lui Dumnezeu, până la atribuirea unor trăsături antropomorfice. Cum Dumnezeu este incognoscibil pentru fiinţa umană, imperfectă şi trecătoare, s-a pus problema existenţei acestuia.
Fără a intra în amănunte despre argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu, formulate de teologul Toma din Aquino, este bine de menţionat consecinţele unor opţiuni tranşante asupra acceptării sau nu a credinţei. Aşa cum a remarcat filosoful francez B. Pascal, cei care câştigă pariul despre existenţa lui Dumnezeu, pot câştiga totul fără să piardă nimic după moarte. Deci, trecătorilor prin această lume telurică, pariaţi fără şovăire că Dumnezeu există, chiar dacă nu ştim cum arată! Este suficient să admitem că Dumnezeu este creatorul atotputernic şi atotştiutor al lumii, temelia şi garanţia moralităţii, fără de care nu există armonie şi reguli universale. Numai aşa, viaţa capătă sens şi finalitate. Mai precis, Dumnezeu semnifică binele, frumosul, dreptatea și adevărul din noi și din afara noastră, fiind asociat cu rațiunea și ordinea din Universul nostru.
Într-o societate democratică a cunoașterii, fiecare om este liber să-și manifeste tradițiile și credința în limitele comportamentului civilizat, să respecte alte moduri de raportare la Existență, având în vedere că viaţa spirituală a Terrei se află sub semnul unei diversităţi religioase, de la budism la hinduism, până la islamism şi creştinism.
Pe de altă parte, cunoașterea și devenirea Existenței sunt dialectice, adică se manifestă prin unități de contrarii care includ iraționalul și dezordinea pe diverse nivele de organizare ale materiei – de la microcosmos, la macrocosmos și megacosmos. Aspectele negative ale vieții au fost exprimate în mentalul colectiv al credinței creștine prin “Satana”, termen care face trimitere la opusul Divinității. În încercarea de a stabili codul moral în definirea granițelor conduitei religioase, omul a simțit nevoia “primenirii de păcate” într-un cadru marcat de tradiții și obiceiuri specifice.
În concepția mea, esența umană nu poate fi înțeleasă decât în dualitatea materie-spirit, cu mențiunea că trupul muritor are la origine zestrea genetică a părinților biologici, iar sufletul nemuritor vine de la Dumnezeu, părintele universal al celor văzute și nevăzute.
Pentru a stabili cadrul demersului cognitiv și a pune în evidență evoluția dialectică a cunoașterii prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase, este utilă o retrospectivă a confruntărilor de idei referitoare la semnificația sufletului.
În unele tradiţii spirituale, filosofice şi psihologice, sufletul exprimă esenţa imaterială şi nemuritoare a unei persoane, şi în general, a unui organism viu. În creştinism, dar şi în alte credinţe religioase, sufletele au fost create de Divinitate, iar după moarte, sufletul nemuritor părăseşte corpul în care s-a manifestat doar temporar.
O mare parte a oamenilor de ştiinţă nu acceptă natura imaterială a sufletului. În cartea sa “The Astonishing Hypothesis”, Francis Crick, laureatul premiului Nobel pentru descoperirea structurii moleculare a ADN-ului, susţine că sufletul este doar o iluzie, esenţa umană fiind determinată de “comportamentul unui număr uriaş de celule nervoase şi al moleculelor asociate lor”.
O atitudine mult mai nuanţată și profundă o are filosoful Stephen Cave, autorul lucrării “Immortality”, în care afirmă că sufletul este “cea mai importantă idee din istoria omenirii”. Pentru a dovedi existenţa sufletului, Cave se raportează la trei aspecte esenţiale, şi anume:
– diferenţa dintre lucrurile vii şi cele inerte, care implică un “principiu animator” asimilat sufletului;
– fiinţele inteligente au conştiinţă, fiind capabile, nu numai de deplasare şi reproducere, ci şi de gândire, imaginaţie şi creativitate;
– trăirea unor “experienţe extracorporale”, în care unii pacienţi aflaţi în moarte clinică au avut senzaţia că au părăsit propriul corp pentru a traversa un tunel luminos.
Desigur, problematica sufletului și a conștiinței reprezintă o mare provocare pentru cei pasionaţi de enigmele cunoaşterii, care a provocat dispute aprinse printre gânditori.
În lucrarea “Componenta energetică a psihicului uman: perspectivă psihofilosofică”, Gabriel Dulea afirmă: “conştiinţa a fost considerată multă vreme ca o noţiune confuză, folosită de filosofi mistici, un cuvânt de mai multe ori echivoc, aplicându-se când atenţiei, când introspecţiei, când verificării (controlului şi reglării), când recunoaşterii, când inteligenţei, când senzaţiei cenestezice a activităţii mentale, când cauzei (presupusă misterioasă, necunoscută şi supranaturală) fenomenelor psihice”.
Psihicul nu poate fi redus la fenomene biofizice, biochimice sau fiziologice ale creierului, dimensiunea sa informațională fiind esențială. După N. Wiener, informația este o determinație obiectivă și intrinsecă a Universului, așa cum rezultă din afirmația: “Informația este informație; ea nu este nici materie, nici energie”.
În abordarea filosofică a psihologiei, au existat trei direcții de cercetare:
– modelul materialist, în care materia este considerată factor primordial și determinant, iar spiritul are caracter secundar și derivat, fiind generat în procesul natural de evoluție a materiei;
– modelul idealist, în care spiritul este factor primordial și determinant, iar materia apare ca efect al obiectivării sau forței demiurgice a spiritului;
– modelul dualist, care se bazează pe coexistența în spațiu și timp a materiei și spiritului, ca entități distincte cu însușiri și calități proprii.
Pe măsura desprinderii psihologiei de filosofie, s-a trecut la etapa cunoașterii științifice a psihicului prin cercetări experimentale sistematice, care au fost inițial centrate pe studiul individual sub semnul unor orientări diverse, precum: asocianismul și gestaltismul, introspecțianismul și experimentalismul, psihologia conștiinței și psihologia inconștientului, psihologia conștiinței și psihologia comportamentului.
A urmat apoi etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice a psihicului în cadrul ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor, prin deplasarea accentului pe aspectul relațional, al interacțiunii și intercondiționării proceselor psihice.
Spre deosebire de informația genetică, înscrisă în celulele tuturor organismelor vii, psihicul este localizat în creier, biostructură informațională complexă pentru recepționarea și procesarea semnalelor care provin din exteriorul și interiorul organismului, fiind factor de reglare, optimizare și adaptare la mediul ambiant.
Pe lângă unele disponibilități primare prezente și la animale, psihicul uman se caracterizează printr-o gamă diversificată de procese secundare superioare: gândire logică, imaginaţie creatoare, comunicare prin limbaj articulat, motivaţie socioculturală, memorie istorică, emoții și sentimente profunde, trăsături caracteriale specifice comportamentului civilizat, voinţă deliberativă, structuri aptitudinale complexe, funcţie decizională bazată pe obiective și scopuri, structuri aptitudinale complexe etc. Este meritul lui Sigmund Freud, fondatorul școlii de psihanaliză, de a fi inițiat concepția organizării multinivelare a sistemului psihic uman, prin introducerea unor nivele funcționale dispuse pe verticală, mai precis: Sinele (Id-ul), Supra-eul (Super Ego) și Eul (Ego).
Studiul organismelor vii este dificil, având în vedere că “sistemele biologice sunt sisteme deschise, informaționale, care, datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare și autodezvoltare; ele au un comportament antientropic și finalizat, care le asigură stabilitatea în relațiile lor cu alte sisteme” ( Nicolae Botnariuc).
Omul a atins un înalt grad de complexitate, pe măsura evoluției și adaptării la mediu a zestrei genetice înscrisă în fiecare celulă a organismului.
Mecanismele genetice sunt universale în lumea vie şi funcţionează la om pe aceleaşi principii ca şi la primele organisme unicelulare apărute în istoria vieţii. Codul genetic exprimă corespondenţa dintre succesiunea nucleotidelor din acizii nucleici şi succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic, având la bază o secvenţă de trei nucleotide, numită codon.
Creierul uman este sediul unor procese psihice deosebit de complexe, integrate la nivelele conștient, subconștient și inconștient, care prezintă încă multe necunoscute. Numai prin antrenarea întregii activităţi psihice(senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, atenţie, afectivitate, imaginaţie, gândire, creativitate) reflectarea realităţii obiective capătă semnificaţie.
Starea informațională a ființei umane este dependentă la nivel conștient de disponibilitățile proprii, de contextul socio-cultural în care trăiește, de implicarea și adaptarea eficientă la solicitările vieții, acțiunile sale fiind orientate către împlinirea unor scopuri și a unor idealuri. Pe de altă parte, nivelele subconștient și inconștient ale psihicului uman sunt modalități ascunse de raportare la evoluțiile ontogenetică și filogenetică.
Referitor la creierul uman, prof. Leon Zăgrean afirmă: “Creierul are mai multe niveluri de organizare. E un creier, dacă vreţi, care este comun inclusiv reptilelor, un creier mai evoluat care se află la nivelul mamiferelor şi ultima parte a creierului, care este specifică fiinţei umane.”
În teoria dipolilor vortex, Existența este concepută ca Univers cvadridimensional dual, în care Universul nostru (format din materie) şi Universul complementar (format din antimaterie) nu sunt “paralele”, ci interacționează în devenirea spațio-temporală.
Dipolul vortex reprezintă un model fizic general și abstract, care este asociat oricărei particule elementare și câmpurilor de forță generate, având semnificația de punte de legătură între Universul nostru(format din materie) şi Universul complementar (format din antimaterie), prin care se face schimb de particule universale primordiale. Fotonii și gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex, fiind cuante elementare, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică sau informație, ci şi cuante spaţio-temporale.
În acest cadru conceptual, orice ființă din Universul nostru are un corespondent (Alter Ego) în Universul complementar. Spre deosebire de informația genetică din acizii nucleici, care reprezintă matricea structurării organismelor vii, metainformația provine de la Alter Ego din Universul complementar, fiind asociată cu sufletul care animă trupul. Moartea unei ființe umane înseamnă separarea celor două componente fundamentale ale sale, trupul dispărând după un timp prin descompunerea în substanțe anorganice, iar sufletul trecând în starea de Spirit universal din Universul complementar. Evident, sufletul este nemuritor și nu are reprezentări concrete, fiind accesibile doar manifestările sale prin intermediul trupului, în special a creierului.
După unirea sufletului cu trupul, apare conștiința, care se dezvoltă odată cu organismul și se adaptează la mediul în care trăiește. Conștiința este metainformație (informație despre informații), adică un sistem superior de procesare și descifrare a informațiilor primite de creier de la organele de simț prin care evenimentele vieții capătă sens și valoare. Sufletul este factor animator și vector al devenirii materiei vii, fiind sursa metainformației prin care ființa umană reflectă și acționează în mediul înconjurător.
Spre deosebire de trup, care are dezvoltarea maximă în perioada adultă, conștiința nu îmbătrânește și nu se degradează în condiții normale la nivel de emotivitate și înțelepciune. După moartea unei ființe umane, trupul său se descompune, iar sufletul (spiritul individual) trece în stare de spirit universal.
Hegel a pus la baza întregii Existenţe conceptul de “Idee absolută”, care începe de la o abstracţie nedeterminată (teza), parcurge un proces de degradare prin care se exteriorizează sub formă de natură (antiteza) şi se ridică apoi la abstracţia finală (sinteza), etapă în care spiritul, ca unitate a ideii şi naturii, a depăşit contradicţia şi, odată cu ea, realitatea. Metoda dialectică de abordare a Existenței reprezintă un salt calitativ în gnoseologie, deoarece se bazează pe universalitatea contradicţiei, dedublarea unicului în laturi contrare, legea transformării acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum şi mecanismele negării negaţiei.
În idealismul transcendental, elaborat de Kant, se consideră că lucrurile şi fenomenele realităţii există în sine, ca entităţi obiective. Cunoașterea începe cu experienţa sensibilă, cu stimularea organelor de simţ, fără ca prin aceasta să fie cunoscute lucrurile în sine, ci numai aşa cum apar, deoarece în procesul interacţiunii ar interveni activ şi transformator formele subiective şi apriorice ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), precum şi ale intelectului (conceptele de substanţă, cauzalitate, necesitate).
De fapt, Existența înseamnă “Totul” ca actualitate și posibilitate, iar spațiul și timpul reprezintă matricea metainformației prin care realitatea se dezvăluie conștiinței. Altfel spus, trăirea vieții de către om înseamnă manifestarea Spiritului universal ca spirit individual care își exprimă încărcătura de semnificații și disponibilitățile de acțiune și valorizare, ca de exemplu schemele de reflectare spațio-temporală, trăirile emoționale etc.
Spiritul universal face trimitere la Dumnezeu, care nu are o reprezentare concretă, pentru că exprimă informația primordială, adică rațiunea Existenței.
Semnificația Spiritului universal este prezentată metaforic în Vechiul Testament astfel: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Referitor la esența umană, vă propun, stimați cititori, să reflectați la citatul următor din Sfânta Scriptură: “Și Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său; l-a creat după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a creat”. (Geneza 1:27)
De fapt, Lumea cunoscută, cu întreaga încărcătură de semnificații și valori, a început odată cu conștiința umană. După unii gânditori, în călătoria noastră prin Existență, urmăm calea cu obstacole de la granița dintre Destin și Liberul Arbitru.
Menirea ființei umane este cunoașterea asimptotică a adevărului absolut prin adevăruri relative din ce în ce mai riguroase. Este sugestivă concepția lui Francis Bacon despre elaborarea unei concepții științifice veritabile, în care se impune abordarea critică a cunoștințelor existente prin eliberarea spiritului uman de diverse prejudecăți, denumite de el idoli – ai tribului (care țin de natura umană), ai peșterii (determinați de educația fiecărui om), ai forului (referitoare la neconcordanțele limbajului cu viața reală) și ai teatrului (generați de autoritatea tiranică a vechilor concepții despre lume asupra devenirii cunoașterii).
Referitor la criteriul raportării conduitei la valorile perene de bine, frumos, dreptate și adevăr, trebuie precizat că, spre deosebire de interesele proprii, care sunt legate de cerințele trupului muritor și generează uneori egocentrism, tendințe impulsive, lipsă de empatie și răutate, interesele generale apropie omul de Dumnezeu, fiind sursa dezvoltării societății pe diverse nivele de organizare. Empatia, iertarea, iubirea și dăruirea sunt exprimări ale divinului din oameni. La fel sunt cinstea, onoarea, virtutea, demnitatea etc. În vremuri tulburătoare, un prieten adevărat este un balsam pentru suflet, dar să reflectăm și la zicala din mentalul colectiv: “Spune-mi cu cine umbli, ca să-ți spun cine ești”.
În ultimă instanță, povestea devenirii omului, a coborârii și ridicării sale, a momentelor de agonie și extaz, este centrată pe armonizarea intereselor individuale cu cele de grup și generale, fiind derulată la granița dintre lumină și întuneric, sacru și profan. Este sugestiv faptul că slujitorii credinței au considerat postul o posibilitate de primenire a trupului și minții, prin autocontrol asupra poftelor trupești, de limitare a păcatului și deschidere către Dumnezeu.
Iubirea aproapelui este un principiu de bază în marile religii, în particular în creștinism, unde planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, iertarea păcatului original și salvarea de la pedeapsa veșnică s-a realizat prin trimiterea în lumea terestră a fiului său Iisus Hristos, viața exemplară, patimile îndurate, moartea și învierea sa.
Este fascinant că mugurii iubirii apar la prunc în timpul ocrotirii acestuia de către părinți, apoi se dezvoltă și înfloresc în toată splendoarea lor prin cuprinderea progresivă a rudelor, colegilor, prietenilor și cunoștințelor, a cetățenilor țării și a locuitorilor Terrei, această magnifică planetă a Soarelui care poartă omenirea în istorie.
Îmi exprim încrederea că provocările secolului XXI vor genera schimbări majore în organizarea societății și gândire, prin deplasarea accentului pe informatizare și democrație participativă, în care cetățenii vor analiza cu respect trecutul, vor trăi cu intensitate prezentul și vor proiecta cu responsabilitate viitorul. Așa cum s-a dovedit în istorie, comunismul și capitalismul, sunt afectate de contradicții și prezintă limite în devenirea socială, sunt parțial incompatibile, dar includ și puncte de convergență, granița dintre acestea fiind zona pentru dezvoltarea unui nou sistem politic. S-a constatat că economia de piață bazată pe consum duce la risipă de resurse și afectează mediul înconjurător, impunându-se ca, în perspectivă, mecanismul cerere-ofertă să fie adaptat la o economie pentru dezvoltare durabilă.
Suntem martorii schimbării modului de acțiune umană, a integrării economiilor naționale pe scară largă, însă cultura, limba și tradițiile care definesc identitatea unui popor trebuie promovate în societatea de mâine.
În societatea capialistă bazată pe consum s-a ajuns ca banul să fie criteriu dominant în luarea deciziilor, totul fiind de vânzare pentru unii, chiar și onoarea. Interesul general trebuie să prevaleze intereselor individuale sau de grup, deciziile importante privind devenirea unor comunități și națiuni nu pot fi lăsate la discreția unor miliardari sau firme private.
Pentru a diminua “șocul viitorului”, se impune o nouă abordare a rolului și statutului omului în cadrul biosferei, a modelării relațiilor sociale în distribuirea optimă a resurselor planetare. Există speranța ca tehnologia informației și comunicării să elimine dominația banului, considerat “ochiul dracului” în mentalul colectiv, altfel spus, rădăcina răului din trecut, prezent și viitorul apropiat este banul, atunci când nu a fost obținut în mod cinstit. În acest context, fac trimitere la formatorii de opinie din mass-media care pot schimba lumea, pentru că informația înseamnă putere.
Este necesar ca politicienii români să reflecteze cu responsabilitate la rolul și statutul lor în societate, la impactul pe termen mediu și lung a deciziilor luate asupra generațiilor viitoare. Pe de altă parte, alegătorii trebuie să devină conștienți că votul lor reprezintă valută forte prin care cumpără viitorul acestui popor care a generat mulți eroi pentru apărarea gliei strămoșești. Într-o exprimare sugestivă, în aceste vremuri tulburi pentru cetățeanul de rând, România este o scenă magnifică la răscrucea istoriei pe care se joacă destinul neamului din care face parte.
Sunt mândru că sunt român, dar în același timp sunt cetățean european și locuitor pe Terra, altfel spus, îmi iubesc patria, respect tradițiile altor popoare și valorile culturale universale. Subscriu la afirmația lui Romain Roland: patria sunt eu, ești tu, e tot ceea ce iubim, tot ceea ce visăm, tot ceea ce va fi după ce nu vom mai fi”.
În condițiile evoluției fără precedent a tehnicii și tehnologiei, a impactului digitalizării și globalizării, pentru a preveni „șocul viitorului“, organizarea omenirii trebuie să aibă la bază principiul dialectic al unității în diversitate, altfel spus, națiunile își păstrează identitatea, participă la deciziile de interes general și li se asigură șanse egale la competiția pe scară planetară.
Aparțin unui popor cu o istorie zbuciumată și o zestre culturală specifică, care s-a stabilit de milenii în spațiul ondulat de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră. Iubirea de neam și țară este un sentiment nobil, pentru că ,,patriotism nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru”(Mihail Sadoveanu), iar „dragostea de pământ, de tradiții, nu implică dușmănie, violență împotriva vecinului” (Roger Martin du Gard).
Mândria de a fi român a fost exprimată magistral de scriitorul Octavian Paler(1926-2007) în cugetarea următoare: „România este patria mea, restul sunt doar țări”. Acest citat ar trebui să fie luat în considerație de cei responsabili pentru viitorul patriei noastre.
Românilor mei dragi le transmit că trebuie să ne raportăm cu demnitate la trecut, pentru a trăi cu responsabilitate prezentul și a prefigura cu încredere direcțiile viitorului.
Mă rog lui Dumnezeu să ocrotească România și pe români, oriunde s-ar afla acum și în viitor.
Bibliografie
1. Adler A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996
2. Bodnariuc N., Biologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
3. Golu M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
4. Tudor V., Alma Lux, Ed. Agora, Călăraşi, 2001
https://www.academia.edu/41108286/Cunoasterea_de_maine
