Deosebit de importante în managementul educaţional de modelare a destinului tinerilor sunt rolurile de bază ale cadrului didactic: planificare, organizare, comunicare, conducere, coordonare, îndrumare, motivare, consiliere, control şi evaluare.
Proiectul de formare a fiinţei umane, promovat de reforma învăţământului românesc, vizează trei aspecte : individual (împlinirea vocaţională prin cultură), interindividual (echilibru moral-relaţional) şi social (afirmarea prin competenţă profesională).
Problematica tinerei generaţii are tulburătoare semnificaţii în devenirea poporului român, cu tradiţii milenare şi o bogată zestre ereditară, pentru a preveni „şocul viitorului” în condiţiile dezvoltării exponenţiale a ştiinţei, a schimbării modului de acţiune umană şi a integrării economiilor naţionale la scară mondială.
Dascălii cu vocaţie profesională, preocupaţi de propria pregătire psihopedagogică şi de specialitate, se pot adapta uşor la noile cerinţe prin realizarea unor lecţii atractive, susţinute de un material didactic adecvat, extinderea strategiilor activ-participative, centrate pe metodologia operaţionalizării obiectivelor şi pe criterii de performanţă, armonizarea tehnicilor de evaluare predictivă, formativă şi sumativă, tratarea interdisciplinară şi transferul cunoştinţelor într-un cadru motivaţional cu deschidere către viaţă.
Trecerea de la tradiţie la inovaţie, personalizarea actului educational prin diversificarea metodelor interactive, adaptarea curriculumului şcolii la mediul socio-cultural, aplicarea teoriei inteligenţelor multiple, pentru a diversifica abilităţile specifice de a interacţiona eficient cu lumea, constituie puncte de reper în abordarea diferenţiată a conţinutului învăţământului, cunoaşterea elevilor şi a disponibilităţilor acestora de învăţare.
Demersul managerial trebuie să aibă ca finalitate corelarea resurselor materiale, financiare şi umane în structuri organizaţionale optime pentru formarea cu costuri minime a unor tineri responsabili, autonomi şi creativi, dotaţi cu scheme operaţionale flexibile şi cunoştinţe de bază, pentru a face faţă situaţiilor impuse de viaţă.
În scenariile didactice, dascălii veritabili se bazează pe principii didactice eficiente în procesul educaţional: însuşirea conştientă şi activă a cunoştinţelor, intuiţia, îmbinarea teoriei cu aplicaţiile practice, însuşirea temeinică a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, sistematizarea şi continuitatea, tratarea individuală a elevilor). Indiferent de disciplina predată, o lecţie activă se sprijină pe metode şi procedee active care să insufle elevilor motivaţia de a dobândi cunoştinţe noi, pe cât posibil printr-un studiu activ, intensiv.
Profesorul trebuie să cunoască mecanismele şi finalităţile învăţării pentru a regiza lecţii atractive, de înaltă ţinută ştiinţifică. Trebuie să corecteze eventualele disfuncţionalităţi care apar în demersul didactic printr-o permanentă conexiune inversă.
Originalitatea sa în optimizarea actului educaţional se manifestă în alegerea conţinutului cerut de programa şcolară, a metodelor de predare activ-participative, centrate pe elev, a mijloacelor de învăţământ eficiente realizării obiectivelor propuse, dar şi a relaţiilor stabilite cu elevii într-un cadru motivaţional interactiv, de trăiri cognitive intense, bazate pe fluxuri informative bidirecţionale între educator şi educat.
Din sistemul metodelor de învăţământ fac parte :
-metode de comunicare verbală (expozitive: povestirea, explicaţia, prelegerea şcolară; interogative : conversaţia, dialogul)
-metode de comunicare scrisă (munca cu manualul, studiul de text)
-metode de explorare a realităţii (directă- învăţarea prin descoperire, observarea independentă, experimentul, studiul de caz, indirectă sau mijlocită – demonstraţia, problematizarea)
-metode de acţiune (operaţionale sau instrumentale): exerciţiile, lucrările de laborator, lucrările practice, tema de cercetare sau proiectul
-metode de evaluare – observare curentă, chestionare orală, control prin lucrări scrise, lucrări practice, aplicarea de teste, verificarea cu ajutorul unor mijloace tehnice, examenele.
Se remarcă eficienţa metodelor activ-participative, de implicare totală a elevului în actul învăţării. Nu trebuie neglijată nici evaluarea, ca înlănţuire de operaţii de măsurare, apreciere şi decizie, esenţiale pentru determinarea progreselor la învăţătură, conducerea procesului de învăţământ şi perfecţionarea lui continuă. De asemenea, conexiunea inversă (feedback) este o componentă operaţională importantă care asigură controlul de retur (retroacţiune).
Evaluarea trebuie să reprezinte nu numai o cuantificare formală a progresului şcolar, ci şi un etalon de reflecţie asupra calităţii procesului educaţional, un feedback pentru fiecare dascăl de a-şi îmbunătăţi modul de predare.
Elevul, la rândul său, trebuie să înţeleagă şi să accepte evaluarea, să fie corect informat asupra progresului şcolar, să fie pus în situaţii de competiţie pentru a-şi cunoaşte nivelul de pregătire. Scopul urmărit este ca elevul să devină un partener activ al scenariilor regizate de către profesor, să participe la propria educare şi pregătire pentru integrarea în societate.
Deplasarea accentului de pe latura informativă a evaluării pe cea formativă, constituirea băncilor de itemi la nivel naţional, promovarea unor criterii obiective de performanţă corelate cu oferta educaţională reprezintă teme de reflecţie pentru factorii decizionali.
Într-un cadru motivaţional adecvat, bacalaureatul constituie momentul adevărului pentru evaluarea calităţii vieţii şcolare, a managementului educaţional şi a responsabilităţii faţă de destinul tinerei generaţii.
În perspectivă, comunităţile locale vor avea un rol important în stabilirea curriculum-ului opţional în funcţie de necesităţile economice, direcţiile de dezvoltare şi aspiraţiile pe termen mediu şi lung al devenirii umane.
Natura complexă a procesului de evaluare se manifestă la nivel operaţional, dar şi în câmpul semantic al termenului se poate analiza ca bilanţ cantitativ sau ca judecată calitativă.
Cuvântul „deontologie” a fost introdus de J. Bertham în lucrarea sa „Deontologia sau ştiinţa moralei” (1834) pentru a face distincţia dintre ceea ce există şi ceea ce trebuie respectat. Evoluţia ulterioară a deontologiei a căpătat noi semnificaţii pe măsura exercitării profesiunilor şi a diversificării activităţilor umane. În particular, deontologia evaluării se raportează la un set de valori morale cu rol esenţial în procesele educaţionale.
În contextul creşterii calităţii actului educaţional, deontologia procesului de evaluare se află într-o relaţie profundă cu codul deontologic al profesiei de educator.
Obiectivitatea evaluării presupune ca educatorul să se detaşeze de abordările sau interpretările personale pentru a nu distorsiona procesul de măsurare a rezultatelor obţinute de elevi.
Erorile subiective de evaluare pot apărea prin efect halo, stereotipii, efect de contrast, efect de proximitate, ecuaţia personală a evaluatorului şi efectul de similaritate, tendinţa plasării centrale a rezultatelor evaluării şi a restrângerii de rang. De aceea, se impune abordarea responsabilă a acţiunii de „evaluare a corectitudinii evaluării” (metaevaluare) – punerea procesului de evaluare sub semnul deontologiei prin introducerea unor parametri măsurabili.
Subscriu la afirmaţia lui Kant: “Omul nu poate ajunge om decât prin educaţie”. Această nobilă activitate începe în famile, se dezvoltă în şcoală şi se finalizează în mediul socio-cultural în care trăieşte fiinţa umană.
Într-o exprimare sugestivă, pe traiectoria evolutivă a cunoașterii și a formării profesionale, elevul își împlinește destinul prin pași mărunți spre necunoscut, care trebuie dirijați responsabil spre un ideal de către părinți, cadre didactice, autorități locale și alți factori importanți din viața sa.
………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cei interesați de conținutul integral al lucrării „Repere în educație” pot accesa link-ul
https://www.academia.edu/38100343/Repere_in_educatie
