Evoluția mijloacelor de comunicare

            Dezvoltarea culturii şi civilizaţiei este legată intrinsec de evoluţia mijloacelor de comunicare.  Iniţial, pentru înregistrarea şi transmiterea mesajelor, omul a folosit diverşi purtători de lungă durată pentru  informaţie, precum  piatra cioplită, plăcile de lut ars, papirusul, pergamentul,  a descoperit apoi  hârtia şi recent  mijloace moderne deosebit de eficiente, de tipul  benzilor şi discurilor magnetice, CD-uri şi DVD-uri  etc.
 Încă din epoca preistorică, omul s-a folosit de semne pentru a transmite informaţii. De la simple cercuri gravate în stâncă, ca cele de la Jinmium din nordul Australiei (datate cu circa 75 000 de ani î.Hr.), s-a trecut progresiv la desene stilizate şi picturi, descoperite la Altamira (Spania), Lascaux (Franţa) sau Cuciulat-Sălaj (România).
            Primele scrieri nu foloseau alfabetul, ci caractere care reprezentau obiecte sau acţiuni, aşa cum se  procedează şi astăzi în scrierea chineză. Este bine de menţionat că, în urmă cu 5 000 de ani, în Sumer, o regiune situată între Tigru şi Eufrat, unde au apărut primele oraşe-stat, se folosea scrierea cuneiformă, care s-a răspândit apoi în Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu. Hieroglifele egiptene au apărut în jurul anului 3 000 î. Hr., fiind descifrate în 1822 de către Champollion pe baza unui text  în transcriere trilingvă, găsit pe  “piatra de la Rossette“ .
            Alfabetul a fost inventat în Orientul Apropiat, răspândit progresiv sub diverse forme în scrierile arabe şi ebraice, dar şi în cele din Asia de sud-est, Tibet şi India (sanscrita). Absenţa vocalelor  din alfabetul arab şi ebraic este compensată de greci, care în sec. VIII î.C. au adaptat cerinţelor limbii elene alfabetul folosit de fenicieni, un alt popor mediteranean.
            Romanii au preluat şi transformat  alfabetul grec şi l-au răspândit în Europa Occidentală, unde, după alte modificări succesive, a dat naştere alfabetului actual.
            Pe de altă parte, în unele ţări slave (Rusia, Bulgaria, Serbia etc.) se utilizează alfabetul chirilic, a cărui origine este plasată de către lingvişti în sec. IX î. Hr., caracterele sale fiind litere greceşti sau împrumutate din alte limbi.
            Apariţia unui mijloc eficient de comunicare a reprezentat un salt uriaş în istoria culturii şi civilizaţiei. Documentul scris este cel mai convingător mijloc pentru cunoaşterea unor etape  din  evoluţia fascinantă  a omenirii.
            Grecii şi romanii au fost pasionaţi de literatură (Homer, Eschil, Sofocle, Ovidiu, Vergiliu,Seneca), de filozofie (Thales din Milet, Heraclit din Efes, Socrate, Platon, Aristotel), drept (Legile celor 12 table), dar şi de matematică (Pitagora, Euclid), fizică (Arhimede), astronomie (Aristarh, Ptolomeu), geografie (Strabon) şi istorie (Herodot, Tucidide). Thales, Pitagora şi Euclid au pus bazele geometriei, Hiparc din Alexandria a creat trigonometria, iar concepţia geocentrică, formulată de Ptolomeu, va dăinui în Evul Mediu până va fi înlăturată de ipoteza heliocentrică a lui Copernic.
            Sistemele de numeraţie folosite de greci şi romani erau complicate şi incomode pentru efectuarea calculelor, fiind imprecis definite. Astfel, în notaţia romană, simbolurile I(1),V(5), X(10), L(50), C(100), D(500), M(1000) îşi schimbă modul de operare în cadrul reprezentării unui număr, mai precis, fiecare se adună dacă este precedat de un simbol cu valoare mai mare şi se scade dacă este urmat de un simbol cu valoare mai mare.
            Aceste deficienţe sunt înlăturate în sistemul de numeraţie arab, care este un sistem de numeraţie poziţional, în care fiecare simbol din componenţa unui număr contribuie la acesta atât prin valoarea sa proprie, cât şi prin poziţia în care se află.
            După cucerirea Egiptului de către Alexandru cel Mare,  Alexandria a devenit centrul cultural al lumii, având o bibliotecă cu peste 500 000 de volume. Din păcate, biblioteca a ars în anul 47 î. Hr., când Iulius Cezar a cucerit oraşul, după care a fost refăcută de regina Cleopatra, dar a fost din nou distrusă în anul 640, în timpul cuceririi arabe. 
            În secolele VII- VIII, arabii şi-au extins dominaţia din Spania până în India, având acces deplin la cunoştinţele ştiinţifice greceşti, pe care le-au răspândit, cu ajutorul hârtiei provenite din China, în întreg imperiul musulman, Bagdadul fiind centrul vieţii intelectuale într-o perioadă în care Occidentul era preocupat de religie şi literatură.
            În anul 773, un sol indian a adus la Bagdad un sistem de numeraţie poziţional, format din zece cifre, printre care şi cifra 0 utilizată pentru a marca un gol în cadrul unui număr. Noul sistem de numeraţie este descris de al-Horezmi, matematician arab, considerat unul din fondatorii algebrei.
            În Occident, Biserica  a îngrădit răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice greceşti şi arabe, temându-se de dezvoltarea păgânismului. Însă din sec. al XIII-lea, savanţii europeni au început să traducă manuscrise greceşti şi arabe, fapt care va permite recuperarea handicapului ştiinţific şi revenirea în prim plan a culturii europene, începând cu Renaşterea – mişcare ideologică şi culturală din sec. XIV-XVII, caracterizată prin respectul faţă de om (umanism), reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariţia capitalului industrial şi bancar, dezvoltarea oraşelor etc.
            În Evul Mediu, călugării copiau manual textele pe pergament şi împodobeau manuscrisele  cu  „miniaturi”, însă  această  metodă  este  depăşită  odată  cu  dezvoltarea  universităţilor  în   sec.  XII-XIII, când cererea  de  cărţi a  căpătat amploare.
            Chinezii inventaseră, nu numai cerneala şi hârtia, ci şi xilografia (gravura pe lemn), tehnologie care le-a permis reproducerea textelor cu ajutorul unei planşete de lemn gravată, pe care, după ce o acopereau cu cerneală, o foloseau la imprimat.
            Saltul calitativ în tipografie se produce între anii 1436 şi 1444, în regiunea Mainz din Germania, unde Gutenberg a realizat o tiparniţă cu şurub şi caractere mobile – realizate dintr-un aliaj de plumb, cositor şi antimoniu. Imprimeria mecanică a deschis drumul spre mijloacele de informare în masă sau mass-media a căror dezvoltare este impulsionată de cercetarea ştiinţifică.
            Secolul XIX este marcat de aplicaţii ale curentului electric în tehnică şi tehnologie, apariţia telefonului (1876, Alexander Graham Bell), a fonografului (1877, Thomas Alva Edison), a cinematografului (1895, fraţii Lumière), producerea undelor electromagnetice (1887, Heinrich Hertz) şi brevetarea primului sistem practic de radiocomunicaţii (1896, Gugliemo Marconi).
            Descoperirea în secolul următor a tuburilor electronice, dispozitivelor semiconductoare şi a circuitelor integrate a dus la o dezvoltare fără precedent a telefoniei, radiodifuziunii şi televiziunii, dar şi a tehnicii de calcul şi evoluţia automaticii de la regulator la microprocesor.
            Dacă până la aceste evenimente, omul putea comunica doar pe distanţe scurte, prin intermediul unor semnale acustice sau optice, în schimb utilizarea undelor electromagnetice a permis stabilirea, aproape instantanee, de legături între două puncte oarecare de pe suprafaţa globului terestru.
            Orice sistem de radiocomunicaţii cuprinde trei elemente principale, şi anume : emiţătorul, receptorul şi canalul de comunicaţie.
            În tehnica modernă, ca purtători de  transmitere a informaţiilor se utilizează curenţii electrici şi undele electromagnetice, iar pentru suporturile de înregistrare şi stocare  de înaltă calitate este suficient să menţionăm memoriile RAM (Random-Access-Memory)  sau  ROM (Read-Only-Memory) ale calculatoarelor, dar  şi benzile magnetice sau acoperite cu substanţe  fotosensibile utilizate în cinematografie și televiziune.
            Purtătorii de informaţii transmit  mesajele prin intermediul unor mărimi fizice, variabile în timp, numite semnale. Astfel, semnalele din radiocomunicaţii se obţin prin modularea în amplitudine, fază şi frecvenţă a undelor electromagnetice.
             În funcţie de modul variaţiei în timp al parametrilor caracteristici, semnalele pot fi continue (analogice) sau discontinue (discrete, digitale).
            Oscilatoarele electronice LC  produc semnale electrice sinusoidale, iar circuitele basculante generează impulsuri electrice. În principiu, un amplificator electronic poate deveni oscilator dacă este prevăzut cu reacţie pozitivă.
            O importanţă deosebită în tehnica de calcul o prezintă circuitele logice prin care se implementează operaţiile binare fundamentale din algebra Boole : inversiunea (funcţia NU), suma logică (funcţia SAU) şi produsul logic (funcţia ŞI).
            Orice circuit logic combinaţional se poate realiza din circuitele de bază menţionate, spre deosebire de circuitele logice secvenţiale (numărătoare, registre, convertoare numeric- analogice şi analog-numerice) care sunt prevăzute cu circuite basculante bistabile pentru memorarea  stărilor anterioare.
            Tehnologia de realizare a circuitelor logice prezintă varianta discretă, integrată şi hibridă. Generaţia întâi de calculatoare, bazată pe tuburi electronice, a fost urmată rapid de generaţia a doua, cu dispozitive semiconductoare, apoi de generaţiile următoare, cu circuite integrate.  
            Pe piaţa mondială  au apărut  numeroase familii de  calculatoare (Macintosh, IBM PC, PS/2, VAX) bazate pe microprocesoare din ce în ce mai performante.
            Dacă intraţi într-un magazin de electronice puteţi găsi calculatoare de birou şi laptopuri de la Toshiba, IBM, Dell sau alte companii.
             Societatea Apple a fost înfiinţată în 1976 de  către  Steve Jobs, Steve  Wozniak și Ronald Wayne în orașul Alto din sudul Californiei. La început a fost o companie de produse electronice,  transformată apoi în  Apple Computer și  redenumită Apple Inc.  din ianuarie 2007.  Astfel a început dezvoltarea zonei de înalte tehnologii Silicon Valley.
            În 1981, societatea IBM a creat calculatorul personal (PC, personal computer),  iar în 1984, compania Apple  a pus în vânzare micul calculator Macintosh. 
            Partea de hardware (unitatea centrală şi dispozitivele periferice) s-a dezvoltat în paralel cu partea de software (programe de sistem şi programe de aplicaţii).
            Unitatea  centrală  conţine  microprocesorul,  suporturile  de  memorie  (hard-disc,        RAM = memorie volatilă cu acces aleatoriu, ROM= memorie permanentă sau pasivă), placa de bază şi eventuale plăci de extensie cu diverşi conectori pentru sunet, video, fax etc.
            Prin adăugarea unităţilor pentru dischete şi CD-ROM, se obţine unitatea de sistem la care se conectează diverse periferice: tastatură, monitor, mouse (sau maus), imprimantă, modem etc.               Calculatoarele nu pot funcţiona fără instalarea unui sistem de operare.  Pentru exemplificare, microprocesoarele Pentium, produse de firma Intel pentru calculatoarele compatibile IBM PC, utilizează eficient variante de Microsoft Windows, spre deosebire de calculatoarele Macintosh (prescurtat Mac) fabricate de firma Apple, echipate  cu microprocesoare Motorola (până în 1994), Power PC(până în 2006), Intel x86(după 2006) – proiectate să ruleze alte sisteme de operare, ca de exemplu, Mac OS X.
            Termenul Windows vine de la ferestre, aşa cum sunt denumite cadrele care apar pe ecranul calculatorului. Acest software se bazează pe o interfaţă grafică (GUI, Graphical User Interface), un mediu de lucru activ şi prietenos produs de  compania Microsoft, fondată de celebrul Bill Gates.
            MS-DOS ( Microsoft Disk Operating System)  reprezintă  un important sistem de operare din familia DOS utilizat pe microprocesoare Intel  8086, care a fost  lansat în 1981 de  firma Microsoft,  având o mare cotă de piață pânâ  în  anul 2000, după  care a  fost  înlocuit gradual  de  sisteme de operare cu interfață grafică, ca de exemplu  variante  succesive ale sistemului de operare Microsoft Widows.
            Spre deosebire de MS-DOS, Windows  oferă disponibilități de „multitasking cooperativ”, adică utilizatorii pot  să execute simultan aplicații complexe pe calculator.
            Se poate afirma sugestiv că programele reprezintă inteligenţa activă a calculatorului. Există o gamă diversificată pentru programele de aplicaţii – de procesare de text şi tehnoredactare, de calcul tabelar, de prezentare, de editare grafică, de gestionare a bazelor de date etc.
             Informaticienii îşi pot crea propriile programe de aplicaţii, prin transpunerea algoritmilor (succesiunilor de etape)  într-un limbaj de programare (Pascal, C⁺⁺), munca acestora fiind  uşurată atunci când utilizează principiile programării structurate – bazată pe structurile liniare, alternative şi repetitive.
            Multimedia s-a născut după anul 1980, prin apariţia unor programe specializate care permit prelucrarea textelor, imaginilor şi sunetelor digitalizate într-o manieră interactivă. Cu ajutorul unor echipamente specifice putem să pătrundem şi să luăm decizii într-o lume virtuală tridimensională, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea reală. Noile tehnologii permit introducerea datelor, nu numai cu tastatura şi mouse-ul, ci şi prin ecrane tactile, comenzi verbale sau chiar transmisia directă a semnalelor emise de creier.
            Explozia informaţională, care marchează cea de-a doua jumătate a sec. XX, a impus noi exigenţe privind spaţiile de stocare a datelor, de prelucrare şi de transfer al acestora, fapt care a determinat conectarea calculatoarelor în diverse reţele, de la cele locale  până la Internet, cea mai vastă reţea existentă la care se poate conecta orice utilizator care are o dotare corespunzătoare pentru hard şi soft.  
            Încă din  anul 1959,  John  Mc  Carthy,  profesor  la Universitatea  Stanford,  propune  soluţia “time-sharing” (partajarea timpului),  pentru  a  conecta  mai  multe  terminale  la un singur calculator central.  În această modalitate  eficientă de lucru, diverselor  aplicații (programe de calculator) –  care solicită acces concurențial  la o resursă  digitală(fizică sau logică) –  li se alocă  anumiţi  timpi  pentru folosirea resursei  respective.
            Precursorul Internetului  este ARPANET(Advanced Research Projects Agency Network),  prima rețea de computere interconectate creată în 1965 de Ministerul Apărării din SUA  prin  “Agenția pentru Proiecte de  Cercetare Avansată  pentru  Apărare” (DARPA – Defence Advanced Research Projects Agency ). 
            Data de 29 octombrie 1969 reprezintă un reper în istoria evoluţiei mijloacelor de comunicare, fiind realizată prima conexiune ARPANET între University of California din Los Angeles și Institutul de Cercetare Stanford.
            Este tulburător faptul că  apariţia Internetului  în a doua jumătate a secolului al XX-lea este legată de ambiţia SUA  de a nu-şi pierde hegemonia faţă de URSS, stat care avea armament nuclear şi lansase în spațiul cosmic primul satelit artificial al Pământului  – denumit Sputnik .
            În acest context,  președintele Eisenhower înființează o agenție specială subordonată Pentagonului, având ca misiune: “Menținerea superiorității tehnologice a armatei Statelor Unite și prevenirea surprizei tehnologice în domeniul securității naționale prin sponsorizarea celor mai noi și revoluționare descoperiri științifice și prin investirea de fonduri teoretic nelimitate pentru realizarea unei legături între cercetarea științifică și implementarea tehnologică militară a acesteia.”
            În 1979,  ARPANET  se separă în două reţele, una cu destinaţie militară şi una pentru lumea  universitară şi comercială, care puteau comunica între ele, obţinându-se  astfel  inter-reţeaua DARPA  Internet,  prima variantă a Internetului actual – o vastă  „rețea de rețele” cu o  dezvoltare exponenţială. 
 Termenul Internet  provine din combinarea parţială a cuvintelor“interconnected”(interconectat) și “network”( rețea).
            Calculatoarele din reţea sunt  interconectate conform protocoalelor (regulilor) de comunicare “Transmission Control Protocol” și “Internet Protocol”, numite împreună “stiva TCP/IP”.  
            Regulile de comunicare TCP/IP au fost  introduse în 1970 de Vint Cerf și Robert Kahn , fiind  necesare  pentru  ca  modele diferite de calculatoare, de exemplu  cele compatibile cu IBM sau Mac’s, care folosesc sisteme diferite de operare, cum ar fi  UNIX, Windows, MacOS,  să  poată schimba informaţii între ele.
            În modelul  client-server, conceput de  Lawrence Roberts,  informaţia este  împărţită iniţial în “porţii”(pachete) şi este apoi transmisă prin comutare de pachete (packet switching), fiecare pachet având adresa destinatarului  unde informația va fi reasamblată. 
            Dacă doriţi o comparaţie plastică sugestivă, vă puteţi gândi la ceva similar reţelei rutiere, pe  care  autovehiculele  sunt  înlocuite  cu  pachete  de  informaţii, iar dirijarea traficului se face prin stiva TCP/IP. 
            Nivelul protocoalelor de bază mai include şi UDP (User Datagram Protocol), la care se adaugă protocoale de control şi aplicative, precum:  DNS, PPP, SLIP, ICMP, POP3, IMAP, SMTP, HTTP, HTTPS, SSH, Telnet, FTP, LDAP, SSL, WAP și SIP.
            Internetul nu aparţine în exclusivitate unui stat anume, administrarea  sa    revine  unui  comitet  denumit ICANN (www.icann.org ).
            În mod uzual,  accesul unui utilizator  la Internet se face printr-un  furnizor de servicii Internet (ISP – Internet Service Provider), care  deserveşte  o  rețea  regională  formată  prin interconectarea  ruterelor  din  diverse orașe. 
            Pachetele de informaţii destinate calculatoarelor din rețeaua ISP la care are acces utilizatorul sunt livrate direct, celelalte ajung  la operatorii principali de la nivelul backbone(“șira spinării”), companii  care asigură interconectarea reţelelor, ca de exemplu  AT&T şi SPRINT. Astfel de companiiadministrează mii de rutere conectate prin fibră optică, cu bandă largă de transfer.            Firmele de  hosting  promovează  şi accesul   direct  al  clienţilor  la  backbone  prin  utilizarea  așa-numitelor  “ferme”(grupări)  de servere rapide  şi închirierea de spaţiu în rack-uri(dulapuri speciale care conţin  echipamentul clientului), procedeu  care asigură legături mult mai scurte şi rapide. 
            Pentru conectarea fizică a unui calculator la Internet există diverse posibilităţi: de la modemuri cu linie telefonică obişnuită sau cu cablu TV, la tehnologii DSL (digital subscriber line , linie digitală pentru abonaţi) sau chiar cu dispozitive portabile de tip PDA (personal digital assistant) etc. 
            Accesul prin linie de telefon fixă necesită un modem, componentă a calculatorului care asigură conversia semnalelor digitale în semnale analogice şi reciproc.
            Pe lângă reţeaua publică de telefonie fixă se pot utiliza şi linii fixe dedicate (închiriate), iar în prezent  se fac încă experimentări pentru accesul la Internet  prin rețeaua publică de curent electric sau chiar prin rețeaua electrică a căilor ferate.
            În  cazul  accesului de tip wireless (fără fir) la un ruter, legătura dintre  placa de  reţea(NIC) din computerul utilizatorului  şi  un  așa-numit Active Point sau Hotspot – integrat în ruter-  se face prin  unde  electromagnetice  folosind  tehnica Wi-Fi sau tehnica WLAN. 
            Pe de altă parte, prin utilizatea tehnicilor GSM sau UMTS se asigură legătura radio de la un calculator portabil la reţelele de telefonie celulară.
            Interfaţa dintre utilizatori şi Internet se bazează pe diverse sisteme de operare care includ programe pentru servicii de tipul:
*E-mail (poşta electronică) – permite transmiterea de mesaje şi fişiere între utilizatori;
*FTP (file transfer protocol)- protocol  de transmitere a fişierelor;
*IRC (Internet relay chat, ex. Skype) – discuţii purtate prin Internet;
*Cu-See-Me – participarea la videoconferinţe cu interlocutori aflaţi oriunde în lume;
*transfer financiar;
*cumpărături (E-bay, Vatera etc.) ;
*Telnet – permite accesul direct din calculatorul utilizatorului la orice calculator sau reţea UNIX, dacă se cunoaşte parola, cu menţiunea că pentru locaţiile publice accesul este liber;
* world wide web(www sau web) – serviciu internet pentru o  colecţie vastă de documente statice şi interactive.
            Bazele  aplicaţiei web  au fost puse  în 1989 de către Tim Berners Lee, cercetător la  Centrul European pentru Fizica Nucleară din Geneva (CERN).
            Această aplicaţie s-a dezvoltat  rapid după 1993, an când NCSA(National Center for Supercomputing Applications) din SUA a lansat browserul  “Mozaic” –  bazat pe o interfață  grafică de utilizator(Graphic User Interface, GUI)  foarte atrăgătoare şi simplu de folosit. De  la  130 servere web existente în 1993, s-a ajuns după numai un an la circa  11 500.
            Este bine de menţionat că, în prezent,  web-ul este o „rețea de rețele”(aplicaţie multimedială şi integrativă), care poate fi   accesată cu diverse alte browsere, precum: MS Internet Explorer, Google Chrome, Mozilla Firefox(provenit din Netscape Navigator), Opera,  Apple  Safari .
            În traducere   “world wide web”   înseamnă   “pânză de păianjen”,  formulare care sugerează  că navigarea pe  reţeaua web  se face prin intermediul unor multitudini de legături hipertext şi  hipermedia.  Când  utilizatorul dă clic de mouse pe cuvinte sau pe imagini marcate ajunge automat în altă locaţie pe web. Prin introducerea browserelor web s-a simplificat şi mai mult accesarea documentelor hiperlegate.
            Orice doritor îşi poate crea un site web dacă cunoaşte limbajul de progamare numit HTML (hypertext markup language – limbaj de marcare a hipertextului) sau, mult mai simplu, secvenţele de cod pot fi gestionate folosind editorul  Front Page Express din Internet Explorer sau editorul Composer din Netscape Communicator. Fiecare pagină web este identificată prin adresa unică URL (prescurtarea de la  “uniform resource locator”).
            Internetul este o reţea deschisă tuturor abonaţilor la nivel global, spre deosebire de intranet(o reţea particulară a unei companii cu acces doar pentru angajaţi) şi extranet(o reţea particulară a unei companii cu acces pentru angajaţi şi anumite persoane autorizate din  afară). 
            Reţeaua Internet reprezintă un salt uriaş pentru cultură şi civilizaţie la cumpăna dintre milenii, deoarece asigură stocarea informaţiilor şi comunicarea la nivel planetar, având disponibilităţi pentru divertisment (muzică, filme, videoclipuri), marketing, afaceri şi comerţ electronic(e-commerce),  găzduire web (web hosting), votare online etc.
            Cu siguranţă, toate cunoştinţele importante ale omenirii vor fi digitalizate pentru a fi disponibile pe Internet.             Avantajele sunt enorme, dar să nu se ajungă la dependenţa  omului de calculator, cu consecinţe negative asupra sănătăţii, la care se adaugă riscurile legate de uniformizarea gândirii, a comodităţii demersului cognitiv şi a preferinţelor pentru  reprezentări concrete în defavoarea operaţiilor abstracte.
            Pe de altă parte, există şi persoane de rea-credinţă care postează pe Internet informaţii dăunătoare(false, tendenţioase sau chiar imorale), ajungându-se  la  conceperea unor programe pentru spionarea activităţii unui utilizator, furtul din conturi bancare, viruşi informatici etc.
            Ca măsuri de prevenţie,  se recomandă  securizarea calculatorului prin variante eficiente de software pentru antivirus, antispam şi firewall.
            Domeniul IT are o dinamică profundă prin schimbări fascinante la nivel de software  dar şi de hardware.  Spre exemplificare, importanţa mouse-ului a început să scadă după apariţia laptopurilor dotate cu touchpad,  a tabletelor şi telefoanelor mobile.
             În San Antonio, nu departe de locul unde mouse-ul a fost conceput, elevii învaţă după iPod Touch şi iPaduri, iar profesorii folosesc Mac Airbooks cu touchpaduri.
            Tendinţa actuală în IT a fost prezentată sintetic de John Underkoffler, un fost cercetator de la MIT, astfel: „Vocea umană şi mâinile – dacă le foloseşti în lumea digitală aşa cum o faci şi în lumea reală, vei vedea că sunt incredibil de expresive. Dacă renunţi la bucata aia de plastic numită mouse, vei putea transmite informaţie într-un mod foarte diferit şi la mare viteză.”
            Este direcţia firească de dezvoltare a IT, surprinsă magistral de The Independent: „Acest tip de gândire se transformă într-un produs industrial. În loc să te mai orientezi spre un singur produs pentru a accesa tehnologia, inovatorii se duc spre tot felul de gadgeturi care răspund la mişcarea corpului, voce, degete, ochi şi chiar gânduri, unele dintre ele putând fi accesate de mai mulţi oameni în acelaşi timp.
      Poate  că tastatura va mai fi folosită pentru mailuri, dar design-ul ar putea fi făcut mai uşor cu un stilou digital, aşa cum o hartă a Lisabonei ar putea fi studiată prin gesticulările mâinilor. Mouse-ul, aşa cum mulţi sunt de acord, a fost o invenţie genială la vremea sa, dar acum e bun de muzeu.”
            Cu siguranţă, la trecerea în secolul XXI, cultura şi civilizaţia au intrat definitiv în era tehnologiei informaţiei, în care „inteligenţa artificială” va marca profund modul de acţiune umană.