Zorii omenirii se caracterizează prin migrația triburilor indo-europene spre Asia și Europa: mai precis, mezii și perșii s-au așezat în podișul Iranian, arienii în India, grecii au pătruns în sudul Peninsulei Balcanice, divizându-se în ahei (Pelopones), ionieni (Grecia centrală), eolieni (Grecia nordică), ulterior dorienii au cucerit teritoriile aheilor; triburile italice s-au stabilit în Italia, dintre care latinii au întemeiat orașul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru si Arnus; tracii au ocupat un teritoriu vast din sudul și nordul Dunării de Jos, având ca ramură nordică pe geto-daci, iar din ramura sudică au facut parte odrizii, bessii și moesii.
Referitor la originile poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci s-a format prin unirea triburilor din spațiul carpato-dunărean sub conducerea lui Burebista (82-44 î.H.), după care s-a dezmembrat, apoi a fost refăcut de marele rege Decebal (87-106 d.H.). În timpul lui Burebista, regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere, având ca hotare: țărmul Mării Negre și Bugul – spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava – spre vest, Carpații Păduroși – spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) – spre sud.
Istoricul Strabon (63 î. H.–19 d.H.) afirmă că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”. Burebista a obținut numeroase victorii împotriva neamurilor vecine, a mutat capitala Daciei de la Argedava la Sarmizegetusa și a realizat, împreună cu preotul Deceneu, o reformă politico-religioasă a supușilor, bazată pe „abstinență și sobrietate și ascultare de porunci”.
Dacii își ardeau morții și credeau în nemurirea sufletului, sfătuitorul regelui fiind conducătorul preoților, care era considerat reprezentantul pe pământ al zeității supreme, Zamolxis ( numit și Gebeleizis). Societatea dacilor era împărțită în două clase sociale: aristocrația (pileati sau tarabostes) și agricultorii (comati), primii reprezentau clasa privilegiată, având dreptul să-și acopere capul cu o cușmă, iar ceilalți erau țărani și meșteșugari care purtau părul lung (capillati) și formau grosul armatei.
Pe lângă agricultură, dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care confecționau unelte, arme, obiecte de cult, podoabe și monede. Ceramica devenise o adevărată artă, fiind prelucrată, atât cu mâna cât și cu roata olarului.
Îmbrăcămintea dacilor era confecționată din lână de oaie și din cânepă, locuințele acestora din zona de câmpie erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, iar la deal și la munte utilizau bârnele încheiate. Pentru apărare, dacii și-au construit cetăți – numite dava.
După moartea lui Burebista, regatul s-a divizat succesiv în mai multe părți, astfel încât în timpul împăratului roman Octavianus Augustus, existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Chiar și în această situație, unii dintre regii daci au continuat politica de ostilitate dusă față de Imperiul Roman, încercând să-și extindă stăpânirea peste Dunăre.
Istoricul Dio Cassius relatează că o expediție organizată de romani la Dunăre a determinat pe regele Duras să cedeze conducerea lui Decebal „fiindcă era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor”.
După preluarea puterii de către Decebal, dacii au făcut față expediției romane conduse de Tettius Iullianus, obținând condiții favorabile prin pacea încheiată, și-au refăcut armata și chiar au obținut plata unui tribut anual de la împăratul Domițian.
Pentru a înlătura această umilire a Imperiului Roman, împăratul Traian a organizat o amplă campanie împotriva dacilor, în primul război (101-102) fiind atacată capitala Sarmizegetusa și ocupată o parte din regat, iar cel de-al doilea război dacic s-a terminat cu înfrângerea lui Decebal, sinuciderea acestuia și transformarea Daciei în provincie romană.
Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, unde Traian a organizat o mare festivitate, care a durat aproximativ 123 de zile, cantitatea de aur și argint prădată din Dacia permițându-i să prezinte detaliile războiului în celebra Columnă a lui Traian.
Regatul dac a fost împărțit în provincia romană Dacia, care cuprindea vestul Olteniei, Banatul și cea mai mare parte a Ardealului, alte regiuni au fost incluse în provincia Moesia Inferior, iar restul au rămas libere.
În provincia romană Dacia, condusă de Legatus augusti pro praetore, au fost aduși coloniști din diverse părți ale imperiului, au fost construite trei drumuri militare pentru a uni orașele principale, precum și un al patrulea drum care traversa Carpații și intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Roșu. Pentru apărare au fost aduse Legiunea a XIII-a Gemina și Legiunea a V-a Macedonica, fiind staționate în castrele Apulum (Alba Iulia) și Potaissa (Turda).
După moartea lui Traian în anul 117, urmează la tron Hadrian, care, sub presiunea triburilor nesupuse Romei, a fost nevoit în anul 118 să reorganizeze noua provincie romană în Dacia Inferior și Dacia Superior, iar o diplomă militară din 10 august 123 menționează și Dacia Porolissensis . Pe măsura intensificării atacurilor barbarilor și a destabilizării Imperiului Roman, apărarea provinciilor devine tot mai dificilă, astfel că împăratul Aurelian (270-275) a retras administrația și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, cetățenii romani fiind duși la sud de Dunăre, unde a fost creată provincia Dacia Aureliană.
………………………………………………………………………………………………………………………………….
Conținutul integral al lucrării “Repere din istoria românilor” este prezentat pe
https://www.academia.edu/45186155/Repere_din_istoria_romanilor