Prin intermediul organelor de simț, omul primește diverse informații despre Existență, pe care le procesează prin mecanisme psihice pentru a acționa conștient și a se adapta la condițiile din mediul socio-cultural în care trăiește.
Procesele psihice conştiente presupun reflectarea cu înţeles, orientarea către un scop sau finalitate, construcţie creativă sau proiectivitate. Pe lângă nivelul conștient al psihicului, stările afective, imaginația și creativitatea implică într-o anumită măsură și nivelele subconștient și inconștient.
Cunoașterea umană avansează prin diferite forme și metode cognitive: generale, particulare și singulare, calitative și cantitative, empirice și teoretice, întemeiate pe un suport bogat de noțiuni, concepte și inferențe logice. Cert este că numai prin antrenarea întregii activităţi psihice (senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, afectivitate, imaginaţie, gândire, creativitate) reflectarea capătă semnificaţie şi devine trăsătura dominantă a omului.
Aptitudinile caracterizează latura instrumental – operaţională a personalităţii, organizată în sisteme operaţionale superior dezvoltate, relativ stabile, care mijlocesc performanţe deasupra mediei în activitatea teoretică, tehnico-aplicativă, organizatorică, artistică sau sportivă.
Prin fuzionarea şi combinarea specifică a aptitudinilor, se ajunge la talent în măsura în care permit realizarea de produse originale cu o înaltă cotă de creativitate.
Aptitudinile sunt condiţionate de zestrea ereditară dar şi de mediul educaţional în care se dezvoltă individul. Ele sunt diversificate şi marchează profund destinul fiinţei umane, deoarece fiecare om porneşte în viaţă cu o zestre ereditară singulară şi străbate o traiectorie socio-culturală specifică.
Inteligenţa poate fi privită ca un sistem unitar şi armonios de aptitudini care se manifestă prin mecanisme de asimilare şi adaptare de natură funcţională dar mai ales prin inovare şi creativitate.
După Horward Gardner, autorul lucrării “Frames of Mind:The Theory of Multiple Intelligences”, inteligenţa reprezintă “abilitatea omului de a-şi rezolva problemele în viaţă sau de a crea produse care sunt valorizate în unul sau mai multe contexte culturale”, iar celebrul savant Stephen Hawking afirmă: “Inteligența reprezintă capacitatea de a te adapta la schimbări ”.
Înțelegerea pe deplin a ființei umane necesită raportarea la cele trei ipostaze ale sale:
▪ subiect epistemic (homo sapiens) – al cunoașterii, care asimilează și procesează informații despre sine și despre realitatea înconjurătoare;
▪ subiect pragmatic (homo faber) – al acțiunii, care transformă lumea și tinde să o stăpânească;
▪ subiect axiologic (homo valens) – purtător și creator de valori, care dau sens acțiunilor sale.
Esența omului se manifestă prin conștiința sa, care îi permite să înțeleagă structurile și fenomenele din realitatea obiectivă prin receptarea de informații, procesarea acestora și adoptarea unor decizii pentru transformarea mediului ambiant conform unor scopuri și idealuri.
S-ar putea crede că noțiunea de informație se reduce la cea de mesaj despre evenimentele legate de un sistem oarecare (fizic, biologic, social etc.), care permite determinarea stării sale reale dintr-o multitudine de stări posibile. Însă, după unii specialiști, noțiunile de informație și mesaj sunt noțiuni primare, adică nedefinibile prin alte noțiuni. Un argument în acest sens îl constituie faptul că același mesaj poate fi interpretat diferit de persoane diferite.
Corespondența (c) dintre mulțimea mesajelor (M) și mulțimea informațiilor (I) este o aplicație c : M → I, numită regulă de interpretare, iar, uneori, cifru sau cheie.
Limba este un mijloc esențial de exprimare a gândirii, de fixare a ideilor și de comunicare între oameni. Cunoașterea unei limbi înseamnă cunoașterea regulii de interpretare a mesajelor scrise sau enunțate prin cuvinte.
Procesul comunicării se poate reprezenta schematic, astfel:
mesaj emițător → codificare → semnal → decodificare → mesaj receptor.
O analiză profundă a semnificației unei limbi ca mijloc de comunicare se face în cadrul semioticii (gr. semeiotike -“semn”), disciplină care se ocupă cu studiul general al semnelor.
Semiotica, numită și semiologie, cuprinde trei părți principale:
*semantica – pune în evidență relațiile dintre semne și obiectele desemnate;
*sintaxa – cercetează raporturile dintre semne în construcțiile formale;
*pragmatica – analizează modul în care omul înțelege și folosește semnele.
Ferdinand de Saussure, autorul “Cursului de lingvistică generală”, afirmă: “Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari și în care valoarea unuia din termeni rezultă din prezența simultană a celorlalți ”.
În procesul de semnificare (semiosis), specialiștii fac distincție între obiectul sau entitatea desemnată (referentul sau denotatul), semnificația sau informația transmisă (sensul), elementul material prin care se redă semnificația (semnul – vehicul), precum și subiectul logic sau interpretul care ține seama de semn și de semnificația sa în cursul comunicării.
Utilizarea limbii de către diverși subiecți, capabili să comunice oral sau în scris, constituie limbajul, care, după Pavlov, reprezintă cel de-al doilea sistem de semnalizare.
În istoria comunicațiilor se pot menționa două etape importante, și anume inventarea tiparului în 1440 de către Gutenberg, dar mai ales, apariția relativ recentă a Internetului, tehnologie care permite schimbul de informații la scară planetară.
Spre deosebire de limbajele umane, caracterizate printr-o mare bogăție de semnificații, în tehnica de calcul se utilizează limbajele de programare, alcătuite după reguli precise care nu admit interpretări nuanțate.
………………………………………………………………………………………………………………………………….
Cei interesați de conținutul integral al lucrării „România profundă” pot accesa link-ul
