România a devenit membru al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație și Cultură (UNESCO) încă din data de 27 iulie 1956.
Patrimoniul mondial UNESCO din România include diverse situri culturale și naturale, Delta Dunării fiind primul sit (aprobat în 1990 la cea de-a XV-a Sesiune a Comitetului Mondial desfășurată la Catargina), iar penultimul sit este Peisajul minier de la Roșia Montană (adăugat pe listă în 2021).
Cel mai prețios cadou primit de România de Ziua Națională din 1 decembrie 2022 a fost includerea cămășii cu altiță în patrimoniul UNESCO de către Comitetul Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, reunit la Rabat (Maroc).
În proiectul promovat în comun de specialiști din România și Republica Moldova, este vorba de „cămașa femeiască de tip carpatic: încrețită în jurul gâtului pe bentiță și cu repartiția ornamentelor potrivit tradiției: pe piept, pe altiță, de-a lungul mânecii, iar lățimile de pânză sunt încrețite în jurul gâtului”. Altița este partea cea mai frumos ornamentată a acestui obiect vestimentar, mai precis, reprezintă „partea mânecii de pe umerii cămășilor femeiești (…), când e brodată cu cusături” (Dicționarul Academiei, 1907). La cămășile foarte vechi, altița era croită ca un element de sine stătător ,,dreptunghiurile de material fiind ulterior îmbinate prin tehnici de cusătură cu celelalte elemente ale cămășii”.
În vestimentația tradițională a femeilor, în funcţie de croială, se disting trei tipuri de cămăşi: cămaşa „de-a întregul”, considerată cea mai veche, cămaşa încreţită la gât (ia) şi cămaşa cu platcă.
Dacă în cazul bărbaților vorbim de cămăși populare, pentru femei se utilizează cu precădere în limbajul comun termenul de ie, piesă a costumului popular care se remarcă prin bogăția de broderii la mâneci, piept și gât.
Pe lângă rolul estetic și de protecție împotriva frigului, cămașa tradițională a femeilor face trimitere la o simbolistică cu origini în neolitic, având o funcție apotropaică, de fertilitate sau narativă, dezvăluind date despre starea social-statutară, vârsta sau apartenența la o anumită comunitate a femeii care o poartă.
Încă din epocile precreștine, vestimentația a avut și rolul de atragere a spiritelor bune și de respingere a spiritelor rele, fiind întâlnite diverse elemente cu semnificații magico-religioase (prin motivele, cromatica și lucrătura folosite).
Unii istorici presupun că ia a fost purtată pentru prima dată în perioada culturii Cucuteni (aprox. 5500 î.e.n.- 2750 î.e.n.), care s-a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al Moldovei, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia.
Primele mărturii despre costumul popular provin din perioada antichității romane: Columna lui Traian din Roma, monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, Arcul lui Galeriu din Salonic. Un document istoric important pentru costumul popular este Cronica pictată de la Viena, din 1330, cele 147 de ilustrații fiind o sursă de informații pentru cultura și civilizația din secolul al XIV-lea.
De-a lungul timpului, au fost create diverse veșminte ceremoniale, ritualice, de mare sărbătoare, de duminică, de lucru, care se deosebesc cromatic și stilistic de la o zonă la alta, dar și din punct de vedere al croiului și al dispunerii motivelor ornamentale.
Cămășile pentru bărbați și femei au fost confecționate din pânză de in sau de cânepă, din borangic sau mătase, având diverse simboluri: crucea, soarele, spirala, liniile drepte, liniile duble, liniile ondulate, copacul stilizat, ramurile, coarnele de cerb, motivele geometrice și florale etc.
După Marea Unire din 1918, portul popular a devenit în perioada interbelică un simbol unitar al românilor, având tendința de uniformizare pe tot cuprinsul țării.
În prezent s-a ajuns la un melanj a elementelor de port tradițional cu inserții moderne, existând diferențe zonale semnificative. Din fericire, ia autentică a supraviețuit, fiind realizată din pânză potrivit de rară (țesută la războiul cu două ițe), așa-numita pânză de casă sau pânză nălbită, motivele și simbolurile fiind cusute cu arnici sau mulineuri, fluturi și mărgele, fir metalic alb sau galben și beteală.
Frumusețea iei tradiționale a inspirat pictori de seamă, scriitori sau designeri de modă, din țară sau din străinătate. Este cunoscut că Daniel Rosenthal a pictat-o pe Maria Rosetti în „România revoluționară” purtând ie și năframă, iar Henri Matisse a realizat în 1934 celebrul tablou „La blouse roumaine”.
Alți pictori care au fost inspirați de ia tradițională sunt: Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Theodor Aman, Camil Ressu etc.
Dintre designerii naționali și internaționali se menționează: Adrian Oianu, Corina Vlădescu, Jean Paul Gaultier, Kenzo, Oscar de la Renta, Yves Saint Laurent.
Numeroase personalități ale României au purtat ia tradițională: regina Maria, principesele Ileana și Elena, cântăreața Maria Tănase.
Dincolo de granițele țării, ia românească a atras personalități de marcă, ca de exemplu, actrița Rita Wilson, cunoscută din filmele M.A.S.H. sau Sleepless in Seattle, a purtat o ie într-un show american celebru, iar cântăreața Adele a pozat îmbrăcată în ie pentru revista Vogue.
Ia tradițională a devenit brand de țară, data de 24 iunie (de Sânziene) fiind declarată zi națională pentru această fascinantă piesă vestimentară.
Merită cu prisosință felicitările și recunoștința noastră pentru toți cei implicați în proiectul „Arta cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România și Republica Moldova”, dar și pentru cei care au promovat ia românească peste tot lume. Mă înclin cu admirație respect în fața româncelor care duc mai departe tradițiile milenare, exprimâdu-și cu măiestrie frumusețea sufletului pe pânză.
