Sinteze de religie

1. Homo religiosus
           
Religia este un element fundamental al conştiinţei omului care marchează istoria culturii şi civilizaţiei încă de la origini, căci homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus. Altfel spus, religia a apărut odată cu omul pentru că „ la nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios” (Mircea Eliade – La Nostalgie des Origines).
           
În sens gnoseologic, religia reprezintă un anumit mod de a percepe existenţa prin raportare la divinitate, componentă existenţială care este prezentă totdeauna în sufletul omului. În lucrarea „Divinae Institutiones”,  scriitorul latin Lactantius propune ca etimologie pentru termenul de religie, verbul religare (a lega, a uni), în sensul de unire cu Dumnezeu. Deşi există o mare diversitate istorică şi geografică a manifestărilor religioase, trăsătura comună este conferită de sacralitate, aspiraţia la perfecţiune a omului, vector valoric opus profanului, care semnifică degradarea fiinţei umane.
           
Încercările de explicare a existenţei au apărut progresiv, pe măsura desprinderii lui Homo Sapiens de linia biologică a antropoidelor. Din necesitate, dar şi din curiozitate, omul primitiv a început contemplarea naturii odată cu dezvoltarea  conştiinţei sale. Soarele, dătător de viaţă, plantele şi animalele, ca sursă de hrană, dar şi fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au fost înzestrate cu puteri supranaturale care intervin implacabil în viaţa omului, lipsit de apărare.
             Astfel, ia naştere un tablou tulbure  şi fantastic despre realitatea înconjurătoare, bazat pe o diversitate de credinţe care se întrepătrund – animismul, totemismul, magia, cultul strămoşilor, cultul Soarelui, al Lunii şi al stelelor etc.
            Experienţa religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul şi mitul dar şi cu morala şi filozofia, până s-a ajuns la dogme şi doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de complexe, care au rezistat probei timpului şi au marcat profund viaţa unor comunităţi în devenirea istorică. Mitul reprezintă reflectarea realităţii sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii despre zei, eroi sau alte fiinţe fabuloase.
           
Din punct de vedere al sferelor tematice şi al modalităţilor de exprimare, se pot distinge diverse tipuri de mituri: teogonice, despre zei şi atributele acestora, cosmogonice, despre apariţia lumii, etiologice, despre originea unor obiceiuri, tradiţii sau instituţii care marchează profund viaţa comunităţilor primitive.
           
Unele mituri încearcă să explice fenomene din natură, ca de exemplu, în mitologia greacă mişcarea Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin carul lui Helios. Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian, întoarcerea Heraclizilor, cântecul Nibelungilor) dar şi cutezanţa omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura, încercarea lui Icar de a zbura) sau sentimente omeneşti eterne (dragostea profundă a lui Orfeu şi Euridice, prietenia lui Oreste şi Pilade, dorul neîmplinit al lui Eros şi Psyche). La exprimarea religioasă prin ritual şi mit, se adaugă simbolul, ca mijloc adecvat care trece dincolo de om pentru a se ajunge la Transcendent.
            După Mircea Eliade, omul religios este creator de mituri pe care le experimentează în practică prin ritual. Etnologul Julius E. Lips este de părere că la populaţiile primitive mitul ţine loc de biblie şi de carte de istorie, de cod al bunelor maniere şi de lexicon.
            În concepţia psihanalitică (Sigmund Freud, G. C. Jung), miturile sunt explicate prin conflicte la nivelul inconştientului colectiv. În abordarea structuralistă, Claude Lévi Strauss pune în evidenţă semantica profundă şi inconştientă a mitului la nivelul unor colectivităţi.
             Raportarea la existenţă prin ritual şi mit, se completează prin simbol, mijloc abstract de a trece dincolo de sine  pentru a ajunge la Transcendent. Ele sunt o încercare îndrăzneaţă de a exprima aspecte ale existenţei care nu pot fi formulate în totalitate pe cale verbală. De pildă, în reprezentarea infinitului, Constantin Brâncuşi s-a folosit de o succesiune de module romboidale, dispuse ritmic pe verticală.
           
În ascensiunea vieţii spirituale a omului există o lege imanentă şi atemporală, căreia i se supune pentru a se depăşi pe sine, pe care Brunschvicg o numeşte Dumnezeu. Referitor la raportul dintre dimensiunea mitologică-simbolică şi mijloacele primare ale expresiei religioase – revelaţia, crezul şi dogma – cercetătorul Ninian Smart consideră că „Doctrinele sunt o încercare de a da sistem, claritate şi forţă intelectuală la ceea ce este revelat prin limbajul mitologic şi simbolic al credinţei religioase”. 
           Într-un alt registru semantic, religia reprezintă matricea oricărei ordini sociale, o valoare primordială superioară individului, căruia îi modelează conştiinţa şi îi dirijează conduita (Em. Dürkheim).  Experienţa sacrului este o trăire religioasă intensă, centrată în jurul divinităţii, care este percepută ca o taină de către credincioşi.
            În gândirea unor filozofi, Dumnezeu este descris prin atribute fundamentale ale existenţei – principiu explicativ al lumii, al ordinii universale şi al capacităţii noastre de a deţine cunoştinţe certe (Descartes), creator al lumii (Conciliul de la Niceea), impulsul iniţial sau primul motor (Aristotel ),  principiu activ în devenirea lumii (B. Pascal), principiu imanent sau esenţa lucrurilor, dincolo de care nimic nu poate să existe (Spinoza).
            De remarcat, imposibilitatea unei definiţii filosofice complete a divinităţii, care este fie absolutul, cauza primară şi impersonală a lumii, fie o fiinţă personală, transcendentă în raport cu lumea , altfel spus, poate fi localizată spaţio-temporal sau este dincolo de această lume.
            Această dispută transpusă în planul artei, s-a manifestat variat, de la reprezentări abstracte ale lui Dumnezeu, până la atribuirea unor trăsături antropomorfice. Cum Dumnezeu este incognoscibil pentru fiinţa umană, imperfectă şi trecătoare, s-a pus problema existenţei acestuia.
             Fără a intra în amănunte despre argumentele pentru existenţa lui Dumnezeu, formulate de teologul Toma din Aquino, este bine de menţionat consecinţele unor opţiuni tranşante asupra acceptării sau nu a credinţei. Aşa cum a remarcat filosoful francez B. Pascal, cei care câştigă pariul despre existenţa lui Dumnezeu, pot câştiga totul fără să piardă nimic după moarte. Deci, trecătorilor prin această lume telurică, pariaţi fără şovăire că Dumnezeu există, chiar dacă nu ştim cum arată! Este suficient să admitem că Dumnezeu este creatorul atotputernic şi atotştiutor al lumii, temelia şi garanţia moralităţii, fără de care nu există armonie şi reguli universale. Numai aşa, viaţa capătă sens şi finalitate.
           
În prezent, viaţa spirituală a Terrei se află sub semnul unei  diversităţi religioase, de la budism la hinduism, până la islamism şi creştinism.           
Budismul este una din cele mai vechi religii, bazată pe învăţătura lui Budha despre adevărurile sfinte, care se referă la cauzele suferinţei (dorinţe neîmplinite, căutarea plăcerilor şi succesiunea reîncarnărilor purificatoare, încetarea suferinţei atunci când credinciosul urmează cele opt nobile căi, în care ideile, intenţiile, cuvântul, acţiunea, viaţa, efortul, atenţia şi meditaţia sunt juste. Eliberarea finală de suferinţă este posibilă prin nirvana, care pune capăt reîncarnărilor succesive dominate de legea karma. Morala budistă are ca repere compasiunea şi asceza dar şi pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău.           
Hinduismul este o religie sincretică, care a apărut în India prin preluarea şi îmbinarea unor credinţe din cultele vedice dar şi din budism şi brahmanism.
            Hinduismul contemporan este deosebit de complex, de la meditaţie transcendentală cu accent filosofic, la adepţii unor zeităţi precum Vishnu, Shiva, Devi etc.
            Termenul Brahman are semnificaţia de trinitate, având drept Creator pe Brahma, apoi pe Vishnu, ca şi Păstrător, iar pe Shiva, ca Nimicitor. Se spune că Brahma l-a creat pe Manu, care a fost primul om, din corpul căruia au apărut patru tipuri de caste : din cap au ieşit Brahmanii (oamenii cei mai buni şi cei mai sfinţi), din mâini, Kshatriyas (conducătorii şi războinicii), din coapse, Vaisyas  (meseriaşii), iar din picioarele lui Manu provin restul oamenilor. În concepţia hinduşilor, vaca este deţinătoarea unei mari puteri, fiind identificată cu întregul univers vizibil.
            Potrivit hinduismului,  principiul vieţii este  sufletul, unicul adevărat, restul nu este decât maya ( iluzie). Dar există şi karma, care determină consecinţele faptelor fiecăruia.
            Al treilea mare adevăr este reîncarnarea, care, prin transformări succesive, pregăteşte credinciosul pentru o unire finală cu divinitatea, pentru a trece într-o stare de fericire nepieritoare.           
Islamul este o religie monoteistă, bazată pe preceptele Coranului, răspândită în unele ţări din Asia şi Africa.            
Pentru musulmani, Coranul este cuvântul lui Alah (Dumnezeu), revelat profetului Muhammad de către îngerul Gabriel. 
A doua sursă a religiei islamice este Sunna (Cutuma), exprimată în culegerile de hadith care conţin spusele profetului Muhammad, precum şi faptele acestuia şi ale unora dintre însoţitorii săi.
            Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să facă mărturisirea de credinţă (Shahada): „Nu există dumnezeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu”. Există o autoritate oficială (Ummah) care decide dacă este sau nu acceptat de comunitatea de credincioşi.
            Într-o traducere aproximativă, crezul musulman se exprimă astfel :
Cred în Dumnezeu şi Îngerii Săi; şi în Scripturile Sale; şi în trimişii Săi; şi în Ziua de Apoi ; şi în Soartă, că Binele şi Răul sunt de la Dumnezeu; şi în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de veneraţie în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc că Muhammad este trimisul său”.
            Obligaţiile musulmanului se regăsesc în „Cei Cinci Stâlpi” ai Islamului – mărturisirea de credinţă (rugăciunea, postul, dania şi pelerinajul ). Musulmanii susţin că Dumnezeu a relevat Cuvântul Său prin Muhammad dar şi prin alţi profeţi, printre care Adam, Avraam, Moise şi Isus, iar iudaismul şi creştinismul, bazate pe învăţăturile cuprinse în Tora, respectiv Biblie, derivă din învăţătura unora din aceşti profeţi.
            Creştinismul este o religie larg răspândită în Europa, partea centrală şi de sud a continentului african, America de Nord şi America de Sud, Australia, şi mai puţin în Asia, Oceania şi partea de nord a Africii.
            Alături de iudaism şi islamism, creştinismul este o religie monoteistă centrată în jurul lui Dumnezeu trivalent, înţeles ca Sfântă Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
            Etimologia cuvântului creştin vine din „christianus”, derivat de la Hristos, „Cel Uns”, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, preluat în greacă prin Christós, care la origine este traducerea din ebraică a cuvântului Moşiach. Creştinismul s-a dezvoltat împrenă  cu iudaismul şi islamismul, religii monoteiste pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului Testament.
            Pentru ca o persoană să treacă la creştinism, trebuia să respecte două acte rituale : botezul şi euharistia (împărtăşania).
               Învăţăturile creştinismului sunt cuprinse în Biblie sau cartea Sfintei Scripturi, care cuprinde două părţi : Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament, scris în limba ebraică, prezintă Geneza sau Facerea Lumii de către Dumnezeu, căderea în păcat a primilor oameni, Adam şi Eva, formarea poporului Israel, precum şi informaţii esenţiale despre profeţi şi profeţii.
            Textul mai include şi psalmii – o culegere de rugăciuni şi imnuri străvechi de proslăvire a Domnului, Pildele lui Solomon, Cântarea Cântărilor, Cartea lui Iov etc.
            Vechiul Testament a promovat un sistem etic riguros, care a rezistat timpului, exprimat sintetic în Decalog sau Cele zece porunci, pe care Moise le-a primit de la Dumnezeu, pe muntele Sinai, înscrise pe două table de piatră,  care în traducere se transcriu astfel:
            „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
            Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu întruchipezi nimic din câte sunt în ceruri, pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti.
            Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău. Căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui.
            Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.  Să lucrezi şase zile, iar a şaptea zi este zi de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău.
            Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se adauge zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
            Să nu ucizi.
            Să nu fii desfrânat.
            Să nu furi.
            Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
            Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti soţia aproapelui tău, nici robul, nici roaba lui, nici boul, nici asinul lui şi nimic din câte are aproapele tău
.”
            Noul Testament descrie tulburătoarea viaţă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trimis pe pământ să arate oamenilor calea cea dreaptă şi să ispăşească păcatele acestora prin sacrificiul pe cruce a propriei sale vieţi. Tot aici sunt prezentate Epistolele (Cuvântul lui Dumnezeucătre primii creştini), precum şi Apocalipsa , o carte cu profeţii despre sfârşitul lumii.
            Învăţătura Mântuitorului poartă numele de Evanghelie, cuvânt care provine din limba greacă şi înseamnă „vestea cea bună”.
            În Biblie, Iisus Hristos apare în dublă ipostază – divină şi umană – adevăr confirmat de moartea sa pe cruce, urmată de învierea şi înălţarea sa la cer. Fidelitatea faţă de esenţa creştinismului primordial este esenţială pentru credincioşi, în ciuda modificărilor pe care le-a căpătat de-a lungul timpului în confruntarea de idei. 
           Cele trei mărturisiri de credinţă ale creştinilor, ce explică dogmele de bază comune tuturor tendinţelor şi confesiunilor apărute, sunt : simbolul apostolic (anul 50), simbolul niceno-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea(325) şi Constantinopol(381),simbolul atanasian(dată incertă sec.IV-VIII).
            Crezul exprimă o sinteză a valorilor creştinismului : 
                            „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul
                                      Făcătorul cerului şi al pământului,
                                           văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
                              Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
                                Unul –Născut, Care din Tatăl S-a născut
                                   mai înainte de toţi vecii.
                                     Lumină din Lumină,
                                  Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
                                             Născut, nu făcut ;
                         Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
                       Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
                          S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt
                                    şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om.
                         Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat
                                    și a pătimit şi S-a îngropat.
                               Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
                          Şi S-a înălţat la ceruri şi şade în dreapta Tatălui.
                         Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii,
                              a  Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
                         Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul,
                                      Care de la Tatăl purcede,
                                  Cela ce împreună cu Tatăl şi Fiul
                                          este închinat şi slăvit,
                                       Care a grăit prin prooroci.
                        Într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică,
                                 Mărturisesc un Botez, întru iertarea păcatelor.
                                              Aştept învierea morţilor
                                   Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!”
            În Biblie, se menţionează că Irod, guvernatorul provinciei Iudeea, aflând că proorocii vestiseră naşterea  unui mare împărat şi temându-se pentru funcţia sa , a poruncit să fie ucişi toţi pruncii  mai mici de un an. Din păcate, el nu a înţeles că era vorba despre un împărat al sufletelor şi nu despre un pretendent la scaunul său. 
           Chiar dacă Iisus Hristos s-a născut şi a trăit în Palestina, mesajul său este universal, fiind răspândit în toată lumea de către apostoli, şi, în general, de către adepţii care au propovăduit credinţa creştină dincolo de Ierusalim. 
            Primul martir al credinţei  în Hristos  a fost  Ştefan, ucis cu pietre de către evrei. Un rol important l-au avut apostolii Petru şi Pavel, care au pus bazele unor comunităţi de creştini, nu numai printre evrei, ci şi printre greci şi romani.           
            Dintre cei zece apostoli doar Ioan nu a sfârşit ca martir. Pe când era exilat în insula greacă Pattmos i s-a arătat Domnul şi i-a zis: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Scrie carte despre tot ce vezi şi trimite-o bisericilor…”  Timp de aproape 300 de ani, adepţii creştinismului au trebuit să îndure persecuţiile din partea statului roman dar şi dramele interne provocate de erezii.
            Soldaţii şi aristocraţia romană erau loiale Cezarului şi nu acceptau noua ordine a lui Hristos, care refuza sacrificiile pe altare în numele unor idoli şi milita pentru egalitatea socială.
            Împăratul  Nero este unul dintre cei mai cruzi persecutori, care a răspândit vestea că incendierea Romei este datorată creştinilor, pentru ca aceştia sa fie ucişi în amfiteatrele romane. În aceste condiţii, creştinii au trecut la o viaţă clandestină, mutându-şi în catacombele romane reuniunile conduse cu înţelepciune de episcopi.
           Soarta creştinismului s-a schimbat în anul 312, când Constantin cel Mare, fiul nelegitim al generalului Constantin Chlorus şi al unei credincioase orientale cu numele Elena, a trecut la creştinism, acordând libertate noii religii prin Edictul de la Milano. Din ordinul său are loc la Niceea primul Conciliu al Bisericii creştine, având ca scop combaterea arianismului.
            După anul 394, când împăratul Theodosius declară creştinismul singura religie oficială, templele sunt transformate în biserici, Jocurile olimpice sunt suspendate, pentru ca, în anul 529, şcoala de filosofie din Atena să fie închisă din ordinul lui Iustinian. Se instaurează astfel, epoca de aur a Părinţilor Bisericii, care au început interpretarea Evangheliilor, cel mai important dintre ei fiind Augustin (354-430). În ierarhia bisericească, dintre episcopii care deţin rangul suprem, se detaşează cel al Romei, care devine Papă, fiind considerat succesor al apostolului Petru, aspect deloc de neglijat pentru a câştiga autoritate asupra lumii creştine.
            Alte  repere  importante  ale lumii  antice  sunt: căderea  Imperiului  Roman  de  Apus  în anul 476, când ultimul împărat roman Romulus Augustulus este detronat de generalul barbar Odoacru, care şi-a luat titlul de rege al Romei, influenţa islamică din sec. VIII-XI în bazinul mediteranean, separarea creştinismului, în anul 1054,  în catolicism (biserica apuseană) şi ortodoxism (biserica răsăriteană), sub conducerea papei, respectiv a patriarhului de la Constantinopol, sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit, cunoscut şi sub numele de Bizanţ, prin cucerirea Constantinopolului, în anul 1453, de către Mohamed al II-lea.
            Istoria medievală este o perioadă tulbure din viaţa popoarelor, marcată de evenimente militare cu profunde rezonanţe politice, precum : războiul de o sută de ani (1337-1453) dintre Anglia şi Franţa (unde s-a  remarcat curajul deosebit al luptătoarei Jeanne d’Arc), mişcarea de eliberare din Spania de sub ocupaţia arabă  (cunoscută sub numele de Reconquista), lupta împotriva invaziilor mongole din Europa şi Asia, cruciadele desfăşurate sub lozinca „războiul sfânt”, pentru eliberarea Ierusalimului şi a „Sfântului Mormânt” de sub ocupaţie păgână, lupta de eliberare a italienilor de sub tutela monarhilor germani, lupta antiotomană.
            Este bine de menţionat că Ţările Române, deşi slab dezvoltate economic, au reprezentat o pavăză  la Dunăre  a creştinătăţii în calea expansiunii turceşti.
            Transformări deosebit de importante în evoluţia culturii şi civilizaţiei s-au produs în Renaştere. Termenul de Renaştere (fr. renaissance, it. rinascimento) derivă din verbul a renaşte şi reprezintă o mişcare ideologică şi culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franţa, Germania, Ţările de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea (Anglia, Spania), sec. XVI, XVII şi sec. al XVIII-lea (Ţările Române), caracterizată prin respectul faţă de om (umanism), reactualizarea valorilor antichităţii, reforma religioasă, progres economic, descoperiri geografice, apariţia capitalului industrial şi bancar, dezvoltarea oraşelor etc.
            În sânul bisericii a apărut Reforma – o stare de spirit reformatoare manifestată printr-o mişcare ideologică  cu un pronunţat caracter  revendicativ, în diverse forme:
– lutheranismul, promovat  în  prima jumătate  a  sec. al XVI-lea, în Germania, de Martin Luther, care s-a  ridicat  împotriva vânzării de  indulgenţe  şi a  susţinut o nouă doctrină  religioasă, bazată  pe mântuirea prin  credinţă, simplificarea cultului catolic  şi  libertatea  credincioşilor de  a  interpreta Biblia;
– calvinismul, învăţătură propagată la mijlocul sec. al XVI-lea, la Geneva, de Jean Calvin, care se pronunţă pentru o biserică simplă, fără ritualuri fastuoase şi îndeamnă pe credincioşi să caute izbăvirea într-o viaţă activă şi morală ;
-anglicanismul, a fost impus în Anglia de Henric al VIII-lea, Tudor, între anii 1531-1534, care, după ce a luat o serie de măsuri pentru restrângerea influenţei papalităţii, s-a proclamat şeful suprem al bisericii engleze, căreia i-a secularizat o parte din avere ;
-reforma catolică (contrareforma) a fost iniţiată de papalitate cu sprijinul dinastiei de Habsburg (Spania) pentru o înnoire a bisericii catolice.
            Este perioada în care au apărut noi ordine monahale, dintre care ordinul călugărilor iezuiţi, înfiinţat în 1540 de către cavalerul spaniol Ignaţiu de Loloya, a devenit foarte puternic. Inchiziţia organizată de iezuiţi ca tribunal al Sfântului Oficiu a înăsprit represiunea prin arderea pe rug a necredincioşilor. Preocupaţi de educaţie, iezuiţii au înfiinţat colegii şi au trimis misionari în toată lumea pentru promovarea religiei catolice.
            Cu toate eforturile papilor, autoritatea acestora a cedat din putere monarhiei absolute, care se impune chiar şi în ţări catolice (Franţa, Spania). În cele din urmă, un conciliu ecumenic organizat la Trento, în Italia, a impus o disciplină severă clerului catolic şi a hotărât transmiterea credinţei prin catehism sau predică.
            Creştinismul a marcat istoria omenirii, nu numai prin credinţă,  ci şi prin artă, lăsând posterităţii capodopere greu de egalat.
            Stilul romanic, apărut spre sfârşitul secolului al X-lea, introduce o viziune abstractă în artă, bazată pe o schemă conceptuală prealabilă. Bisericile au bolţile în semicerc, sprijinite pe ziduri solide, cu ferestre înguste şi pereţi acoperiţi cu picturi. Figurile umane sunt inexpresive, cu ochii mari, ovali, atitudini rigide şi corpurile ascunse sub veşminte bogate. Pictorul nu este preocupat să redea perspectiva, procedeul său favorit fiind stilizarea. Sculptura nu este decât o alternativă a imaginii pictate, chiar şi statuile sunt inserate în structura arhitectonică a edificiilor. Capitelurile sunt ornamentate cu o floră şi o faună de o mare diversitate. Alături de animalele cunoscute se întâlnesc monştri stranii, temă obsesivă care reflectă angoasa lumii de dincolo.
            În sec. al XII-lea, a apărut în Europa occidentală stilul gotic, caracterizat prin forme înalte şi zvelte, arcuri şi bolţi ogivale, la care se adaugă un număr mare de statui şi enorme vitralii care produc minunate efecte de lumină. Adeseori, formulele arhitectonice ale epocii sunt influenţate de arta arabă şi bizantină.
             O nouă orientare artistică are loc în Renaştere, orientare spirituală caracterizată sintetic de Michelet şi Burckhardt prin formula „descoperirea lumii şi descoperirea omului”.
            Mişcarea umanistă a pregătit naşterea capitalismului prin promovarea unei culturi umaniste,  în centrul căreia se afla omul ca subiect al libertăţii şi încrederii în forţele sale. Arta plastică a atins apogeul prin reprezentanţii săi de seamă : Michelangelo Buonarotti, Raffaelo Sanzio, Leonardo da Vinci etc.
            În cadrul generos al umanismului, artiştii aveau o mare libertate de creaţie. Deşi în contractele cu beneficiarii se stipulau anumite condiţii, totuşi creatorii de artă îşi permiteau introducerea de detalii sau scene din viaţă, care dădeau originalitate operelor acestora. Au apărut şi artişti-intelectuali, care îşi făceau ucenicia în atelierele maeştrilor, fiind capabili să utilizeze raţionamentul matematic în găsirea unor soluţii optime de reprezentare. Prin studii de anatomie şi psihologie, ei au reuşit să redea mişcarea şi stările afective, să pună în valoare nuanţele, relieful, jocul de lumini şi umbre.
            Mişcarea antifeudală capătă amploare deosebită în epoca luminilor (sec.XVII-XIX), când se desfăşoară revoluţiile burgheze, când se schimbă sistemul politic şi se pun bazele culturii moderne.
            În artă, stilul baroc domină în perioada de trecere de la Renaştere la Iluminism. Apărut în Italia, barocul se răspândeşte treptat în Europa catolică, fiind în acelaşi timp o stare de spirit subordonată contrareformei religioase. În arhitectură, pictură şi sculptură, barocul promovează o artă triumfală şi monumentală prin bogăţia de ornamentaţii, valorile expresive ale luminii şi emoţia trăirilor pline de pasiune, având reprezentanţi de seamă, mai ales în Italia (Caravaggio, Boromini, Bernini, Guarini, Pozzo), Spania (Velasquez, Zurbaran), Flandra (Rubens), Olanda (Vermeer, Rembrandt).
            Singura ţară care nu a asimilat barocul este Franţa, unde, în locul său, se conturează clasicismul, care capătă în timpul lui Ludovic al XIV-lea o dezvoltare deplină. În arhitectură şi artele plastice, reprezentanţii clasicismului francez –Poussin, Lorrain, Georges de la Tour, Mansart, Le Vau, Le Brun- realizează o sinteză între influenţele renascentiste italiene,  a celor antice şi a tradiţiilor franceze (cărămidă policromă, piatră) la care se adaugă şi unele trăsături baroce. Stilul clasic se remarcă prin jocul echilibrat dintre orizontale şi verticale, spre deosebire de baroc unde predomină dinamica liniilor curbe.
            Biserica română cinsteşte pe „sfântul, slăvitul şi întrutot lăudatul Apostol Andrei”, unul dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, care prin anii 60 a ajuns pe teritoriul Scythia Minor(Dobrogea de azi), unde a creştinat pe strămoşii noştri, stabilindu-se într-o peşteră, pe care a folosit-o ca adăpost şi loc de rugăciune. Peştera Sfântului Andrei se află la 3,15 km S-E de şoseaua Constanţa–Ostrov, lângă localitatea Ioan Corvin.
            După formarea poporului român, credinţa acestuia a rămas de neclintit în faţa vicisitudinilor istoriei. Stau mărturie numeroasele biserici ridicate de domnitori după câştigarea unor bătălii sau construite prin efort propriu de către comunităţile de credincioşi. Aşa au apărut bijuterii arhitectonice ca: Mânăstirea Argeşului, Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, Voroneţul, Moldoviţa, Suceviţa, Agapia, Cozia etc.
             Poate că generaţia noastră va duce la îndeplinire proiectul propus de patriarhul Teoctist pentru realizarea Catedralei Mântuirii Neamului. Ar fi un obiectiv îndrăzneţ care s-ar adăuga  edificiilor istorice din România, ţară atractivă pentru turişti, fascinaţi nu numai de peisajul mirific, ci şi de  tradiţiile, obiceiurile şi ospitalitatea  românilor, dar şi optimismul, respectul pentru credinţa, dragostea lor de viaţă şi aspiraţia la fericire.De fapt, astfel de trăsături sunt comune lumii civilizate şi diferenţiază fiinţa umană în cadrul biosferei instaurate pe planeta albastră, această magnifică navă cosmică destinată să poarte omenirea în istorie.
            Se poate afirma că Homo religiosus respectă binele, frumosul şi adevărul, având sentimentul iubirii veşnice, pentru că „Dumnezeu este dragoste”. În Epistola către Corinteni, apostolul Pavel scrie : „ Dragostea este îndelung răbdătoare,este plină de bunătate; dragostea nu invidiază; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se portă necuviincios,  nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată… Acum dar rămân aceste trei : credinţa, nădejdea şi dragostea ; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.
            Este minunat că  omul  are  capacitatea de a iubi. Dragostea este esenţa învăţăturii creştine. Iisus a spus: „Iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima, cu  tot sufletul şi cu toată gândirea ta”. Aceasta reprezintă prima poruncă, iar cea de-a doua este: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
            Terra trebuie să devină planeta  iubirii, a frumuseţii, a binelui, a dreptăţii, a adevărului şi a credinţei în Dumnezeu.  Faptele reprobabile să rămână o amintire urâtă a trecutului, de care trebuie totuşi  să se ţină seama, pentru a nu se mai repeta.
            În speranţa că mesajul transmis a fost înţeles pe deplin, închei acest studiu despre religie  cu ultimul pasaj din Biblie : „Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin”.

2.Despre biserică
            Orice credincios se raportează la religie și prin noţiunea de ,,biserică”(din lat. basilica), care are următoarele semnificaţii:
– lăcaş sfânt pentru practicarea cultului creştin;
– instituţie în care sunt organizaţi credincioşii creştini;
– comunitate religioasă care include adepţii aceluiaşi cult.
            În funcţie de rangul pe care îl ocupă, bisericile  pot fi de tip  catedrală (patriarhală, mitropolitană, episcopală),  mânăstire,  schit şi biserică parohială.
            Din punct de vedere arhitectural, există următoarele variante constructive:
 – forma de cruce bizantină, cu braţe egale, specifică bisericii în tradiţie bizantină;
 – forma de cruce latină,  având un braţ mai lung faţă de celelalte,  specifică bisericii occidentale;
 – planul central sau planul în formă radială, de tip cruce greacă în care predomină simetria, fiind studiat în perioada Renaşterii;
– planul de  navă sau sală, având o configuraţie longitudinală în care poate fi înscrisă o cruce latină.
            Bisericile sunt orientate spre răsărit având intrarea în partea opusă.  Din pridvor (spaţiu acoperit în exteriorul bisericii) se intră în pronaus, care precede  naosul – spaţiul principal al bisericii, în care se desfăşoară activitatea religioasă pentru credincioşi.
            Pe părţile laterale de nord şi de sud ale bisericii ortodoxe se află  stranele destinate cântăreţilor (psalţilor), iar în faţă, spre răsărit, este iconostasul (catapeteasmă), un perete cu icoane şi uşi prin care slujitorii bisericii(preoţi şi diaconi) au acces la altar.
            Unele biserici au în naos o structură suspendată – numită amvon – din care se ţineau predicile.
 Naosul este acoperit cu o cupolă, care este susţinută de turlă, un element structural în formă de cilindru prin care se captează lumina. Pe lângă cupola principală, în care este pictat Iisus Hristos Pantocrator, majoritatea bisericilor ortodoxe au şi cupole mai mici, care acoperă spaţii secundare.


3. Citate despre religie
* Religia este dialogul etern dintre omenire şi Dumnezeu. (Franz Werfel)
* Religia este baza existenţei omeneşti. (Karl Wilhelm Friedrich von Schlegel)
* Religia înseamnă să faci ceea ce e drept, înseamnă să iubești, să slujești, să gândești, să fi umil. (Ralph Waldo Emerson)
* Dacă oamenii sunt răi având o religie, cum ar fi dacă n-ar avea-o? (Benjamin Franklin)  
* Creștinismul este o religie absolută, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect. (Petre Țuțea)
* Creștinismul este pentru cele ale sufletului, nu pentru cele ale minții. (Constantin Noica)
* Scopul creștinului este acela  de a devein dumnezeiesc printr-o desăvârșită stare de iubire față de creație. (Philip LeMasters)
* Biblia nu este doar o carte, este putere vie. (Napoleon Bonaparte)
* Citită cum trebuie, Biblia este cea mai puternică forţă pentru ateism concepută vreodată.” (Isaac Asimov)
* Credința este indefinitul în infinit. (Lev Nicolai Tolstoi)
* Mircea Eliade este un fost credincios, un spirit religios fără religie. (Emil Cioran)
* Rugăciunea este prezenţa lui Dumnezeu în toţi şi în toate. (Sfântul Grigorie Sinaitul)
* Rugăciunea nu înseamnă nimic altceva decât să fii într-o relaţie de prietenie cu Dumnezeu. (Sfânta Tereza de Avila)
* Tot ceea ce sunt, sunt datorită lui Isus care mi s-a dezvăluit în Cartea Sfântă. (David Livingstone)
* Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis. (Dumitru Staniloae)
* Raiul, visteria bucuriei eterne. (William Shakespeare)
* Iadul este adevărul înţeles prea târziu. (H. G. Adams)
* O singura rugăciune am: Doamne să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit de mine însumi. (Lucian Blaga)
* Unde este sfințenie, acolo este și curaj. (Ioan Gura de Aur)
* Știința fără religie este imperfectă, religia fără știință este oarbă. (Albert Einstein)

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură,  Ed. Institutului Biblic și de  Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982 
 2. Viețile Sfinților, Vol 1-12, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor + Editura Episcopiei Romanului, 1991-1998
3. Vasile Tudor, Alma Lux, Ed. Agora, Călăraşi, 2001
https://www.academia.edu/39210034/Sinteze_de_religie
https://iteach.ro/pg/blog/vasile.tudor/read/112052/lacasuri-sfinte

Name: Vasile Tudor Date, place of birth: 01.01.1954, Arges, Romania Parents: Petre, Ioana Spouse: Sidonia Children: Paul Lucian, Laurentiu Sebastian, Education(institute,degree,date): Bucharest Faculty of Physics(1976-1981), Bucharest Faculty of Electronics and Telecommunications(1983-1987) Career: professor of physics Scientific activity and applicable research: *studies, articles published in mass-media *scientific conveyances *patents and proposal of inventions *interdisciplinary paper „Alma Lux” Websites: http://www.telisavonline.ro https://independent.academia.edu/VasileTudor6 https://iteach.ro/pg/profile/vasile.tudor

Lasă un răspuns